Oare mai există dinozauri? Întrebarea ar putea să pară absurdă. Bunul-simţ ne spune că aceste reptile gigantice au pierit în urmă cu 65 milioane de ani. Totuşi, ştiri care parvin câteodată din regiuni îndepărtate ale lumii menţin problema vie, chiar dacă despre ea se arată interesaţi doar cititorii ziarelor de senzaţie, câţiva oameni de ştiinţă şi scriitori-naturalişti, precum şi unii aventurieri care se străduiesc să discearnă o logică în relatările despre acest subiect şi, atunci când e posibil, să cerceteze realitatea.

Multe cercetări s-au concentrat asupra legendarei făpturi cunoscute în general sub denumirea de „mokele-mbembe”, descrisă ca un animal din specia asemănătoare sauropodelor, cu gât lung, cap mic, trup voluminos şi coadă. Prima menţiune tipărită despre uriaşele urme in formă de tavă puse pe seama acestor fiare a apărut într-o istorie publicată in 1776 de misionarii francezi în Africa de centru-vest. In următoarele două secole, misionarii, autorităţile coloniale, vânătorii, exploratorii şi populaţia indigenă au furnizat descrieri, care semănau surprinzător între ele, despre animalele ce se presupunea că lăsaseră urmele pe sol.

În legătură cu apariţiile monstrului, în ultimii ani au existat relatări care le limitau la îndepărtata regiune mlăştinoasă Likouala din Congo. In 1980 şi 1981, biologul Roy P. Mackal de la Universitatea Chicago a condus două expediţii în regiunea respectivă.

Din prima expediţie a făcut parte şi herpetologul James H. Powell Jr., eare auzise poveştile ce circulau despre mokele-mbembe pe când efectua cercetări asupra crocodililor în Africa de centru-vest. Nici una din expediţii nu a putut inregistra o apariţie, deşi Mackal si însoţitorii săi au stat de vorbă cu un număr de asa-zisi martori oculari. Se spunea că, monstrul, de care lumea se temea foarte tare, trăia în regiunea mlăştinoasă a râurilor. Se spunea că o ceată de pigmei ar fi ucis o fiară la lacul Tele, în jurul anului 1959. Expediţiile lui Mackal nu au izbutit să ajungă la lacul Tele, regiune aproape inaccesibilă, însă un grup rival, avându-l în frunte pe inginerul american Herman Regusters, a efectuat cu succes călătoria. El şi soţia sa Kia Van Dusen au susţinut că în cursul a două-trei săptămâni văzuseră, în mai multe rânduri, nişte animale cu gât enorm de lung, atât în apă, cât şi în zona mlăştinoasă, din jurul lacului. Marcelin Agagna, biolog al guvernului congolez, care luase parte la a doua expediţie a lui Mackal, a sosit la faţa locului în primăvara anului 1982 si a raportat o singură apariţie.

Atât soţii Regusters, cât şi Agagna au pretins că defecţiunile ivite la aparate i-au împiedicat să obţină dovezi fotografice în legătură cu aceste apariţii fantastice. Următoarele trei expediţii organizate, două de englezi şi una de japonezi, nu au înregistrat nicio apariţie. Dacă există ceva viu asemănător dinozaurilor, atunci acesta este „mokele-mbembe”. Alte pretinse candidaturi la statutul acesta nu şi-au putut susţine convingător cauza. Ceea ce nu constituie o dovadă că dinozaurii nu ar fi putut supravieţui în bazinul fluviului Congo unde clima şi geografia nu s-au modificat din epoca reptilelor. Fauna din această zonă include animale din erele străvechi, cum este crocodilul, care a convieţuit cu dinozaurii şi a cărui formă a rămas neschimbată de-a lungul a zeci de milioane de ani. Desigur, în lipsa cărnii, pielii şi a oaselor, existenţa acestui „mokele-mbembe” rămâne nedovedită, el putând, totuşi, constitui o posibilitate în cel mai bun caz, ori o legendă umflată peste măsură, în cel mai rău caz.

Enigma siruşilor

În jurul anilor 600 î. de Chr., pe vremea domniei regelui Nabucodonosor, un artist babilonian a cioplit nişte basoreliefuri pe cărămizile folosite la făurirea uriaşului arc ce impodobeşte Poarta lui Iştar, precum şi zidurile înalte de pe drumul ce duce la ea. Basoreliefurile reprezintă trei animale, fiecare şir de cărămizi expunând numeroase imagini ale unuia din ele. Sirurile alternează, unul cuprinzând imagini de lei, al doilea de rimi; (cum le numeau babilonienii), iar al treilea sirusi (dragoni). Rimi a fost un animal real, care deşi dispăruse ca specie din Mesopotamia, existenţa lui a fost cunoscută sau păstrată în memoria populaţiei prin exemplarele aduse din Eurasia unde acesti boi sălbatici (cunoscuţi sub numele de uruşi sau auroci) au trăit până în 1627. Dragonul, bineînţeles, era un animal creat de imaginaţie. Dar, oare, chiar a fosţ o născocire a inchipuirii? Willy Ley a descris siruşii ca „o enigmă zoologică de dimensiuni fantastice”:

„… un trup zvelt acoperit de solzi, o coadă lungă mlădioasă de asemenea cu solzi, un găt lung, subţire solzos care purta un cap de sarpe. Desi gura e inchisă, o limbă lungă Infurcată se ive,ste din ea. În spatele capului sunt atasate aripi de piele, iar capul e impodobit inarmati cu un corn…„

„Cartea apocrifă a lui Bel şi a dragonului” conţine o poveste curioasă. In timpul lui Bel, Stăpânul Lumii şi zeul preferat al lui Nabucodonosor, preoţii îngrijeau „un dragon mare sau un şarpe pe care cei din Babilon îl proslăveau„. Regele l-a sfidat pe Daniel, profetul evreilor, care dispreţuia zeii neînsufleţiţi de bronz, să-l înfrunte pe zeul care „trăia, mânca şi bea, că nu puteai spune că e un zeu neînsufleţit; de aceea să i te inchini„. Pentru a ieşi din încurcătură Daniel a otrăvit animalul. Capitolul al XI-lea din cartea lui Job din Vechiul Testament, deşi a fost scris cândva între 100 şi 1300 de ani înainte de construirea Porţii lui Iştar, este posibil că se referă la siruşi, sub altă denumire:

„Iată, priveste-l acum pe Behemoth… mânăncă iarbă ca boii. Ia te uită cum toată puterea lui i s-a adunat în mădulare, iar forta lui e în buricul de pe pântec. El îsi miscă coada ca un cedru crengile sale; vinele puternice ale testiculelor se impletesc între ele. Oasele sale sunt tari ca bucătite de bronz, oasele sale sunt ca niste drugi de fîer. El stă întins la umbra copacilor, la adăpostul trestitlor din mlastină. Coroanele copacilor îl învăluie cu umbra lor, pâraiele îl inconjoară… Nasul străpunge printre colti„.

Identitatea lui Behemoth i-a pus în încurcătură, multă vreme, pe savanţii care interpretau Biblia şi care nu se îndoiau că Job se referea la un animal real, chiar dacă nu putea fi încadrat în mod satisfăcător printre cele existente. Iată interpretarea lui Mackal:

„Coada lui Behemoth e asemuită cu cedrul, ceea ce sugerează un sauropod. Această identificare este intărită şi de alţi factori. Nu numai aspectul fizic al lui Behemoth, dar şi deprinderile lui alimentare sunt compatibile cu ideea unui sauropod. Amândouă trăiesc în zone mlăştinoase, cu copaci, stufăriş ci cu ierburi specifice„.

Descoperitorul Porţii lui Iştar, arheologul german Robert Koldeway, a luat în consideraţie, cu multă seriozitate posibilitatea ca siruşii să fi fost nişte animale reale. Spre deosebire de alte făpturi fantastice din arta babiloniană, imaginile siruşilor au rămas nemodificate de-a lungul secolelor. Ceea ce l-a frapat pe el în reprezentarea siruşilor a fost „uniformitatea reprezentării fiziologice a siruşilor”. Siruşul, a spus el, seamănă cu un saurian mai mult decât orice alt animal. Asemenea făpturi nu puteau convieţui cu fiinţele omeneşti. Babilonienii, nefiind paleontologi, nu puteau reconstitui un saurian din rămăşiţele fosile ale acestuia; totuşi, Vechiul Testament arată în mod explicit că siruşul a existat în fapt.

Ţinând seama de toate aceste considerente, el a fost tentat să facă speculaţia că preoţii babilonieni ţineau „nişte reptile” în întunericul templului, făcându-i pe oamenii naivi să creadă că acolo se afla un siruş. Se ştie că babilonienii au pătruns în Africa Ecuatorială, care este sălaşul lui „mokele-mbembe”. Ley, Bemard Heuvelmans şi Mackal presupun că în cursul călătoriilor aceştia au auzit despre asemenea fiinţe, poate că le-au şi văzut sau chiar au luat acasă cu ei un exemplar. Aceasta este o ipoteză care nu e lipsită de logică dacă acceptăm existenţa lui mokele-mbembe. Pe de altă parte, unii savanţi moderni ca, de pildă, Adrienne Mayor, combat ipoteza că lumea antică nu cunoştea sau nu se interesa de animalele preistorice. Mayor a scris:

„Surse de incredere din antichitate dezvăluie că atunci când erau descoperite fosile, ele erau transportate cu mare grijă, identificate, păstrate şi uneori negociate.”

Modele reconstituite sau rămăşiţe ale unor specii necunoscute erau expuse Grecia sau la Roma. Ea arăta că străvechile cronici par să indice că „unele reprezentări şi descrieri de criptoanimale în antichitate se întemeiau, implicit reconstituirea unor animale existente sau care pieriseră”. Totuşi, dacă acesta e cazul siruşilor trebuie că rămăşiţele lor fosilizate au fost aduse din alte locuri. In Mesopotamia nu au existat fosile de dinozauri.

Alti dinozauri din Africa

Pe când se aflau la lacul Tele, Herman Regusters si însoţitorii săi au auzit o poveste ciudată. Câteva luni înainte, în februarie 1981, populaţia locală descoperise plutind pe apă stârvurile a trei elefanţi adulţi. Cauza morţii lor părea să fie două răni adânci în abdomenul fiecăruia. Rănile nu erau provocate de gloanţe, iar elefanţii posedau colţi, ceea ce indica faptul că aceştia nu fuseseră ucişi de braconieri. Indigenii considerau că elefanţii fuseseră ucişi de un animal misterios cu coarne, care trăia în pădurea din apropiere. Această fiinţă e numită „emela-ntouka” („ucigaşul elefanţilor”). Diferitele relatări au descris-o în mod consecvent ca un animal de dimensiunea unui elefant, cu picioare puternice pe care se sprijină trupul masiv (nu ca la crocodil, care are picioarele in părţile laterale), precum şi o coadă lungă şi groasă. Capul are, în general, aspectul unui rinocer, cu un singur corn pe frunte. Este semiacvatic, mănâncă ierburi şi frunze şi omoară elefanţi şi bivoli cu cornul său mare si ascuţit. In cartea sa „Dinozauri în viată?” (1987), Mackal sugerează că asemenea animale, dacă există, sunt probabil un soi de rinoceri preistorici sau de dinozauri cu corn, din specia triceratopsilor.

Dacă face parte din specia menţionată la început, atunci trebuie că este mamifer. De asemenea, Mackal a adunat laolaltă o sumă de relatări despre mbielu mbielu mbielu, „un animal pe spinarea căruia cresc nişte plăci”, asemănător stegozaurului.

Mai fascinantă a fost apariţia aşa-numitului nguma monene, o reptilă gigantică asemănătoare şarpelui, cu o creastă zimţată, ca de fierăstrău, de-a lungul spinării, cu picioare în părţile laterale. Intre martorii oculari s-a numărat şi misionarul Joseph Ellis, care a afirmat că în noiembrie 1971 a văzut ieşind din râul Mataba o astfel de făptură, cate s-a făcut nevăzută în iarba înaltă. Deşi a urmărit timp de aproape două minute, de la distanţă doar de vreo 100 m, el nu a putut avea o perspectivă bună a trupului animalului înainte de a dispărea. Nu i-a văzut nici capul şi nici gâtul însă judecând după poziţia trupului în apă trebuie că măsura peste 12 metri în lungime. Fiind bine familiarizat cu fauna din Congo, el era sigur că animalul pe care îl zărise nu era un crocodil. Tinând seama de relatările unor indigeni, care în descrierile lor au pomenit despre capul şi coada lui lungă, Mackal presupurie că „avem de a face cu un animal intermediar între şopârlă şi şarpe„, poate „un tip de şopârlă… derivată dintr-un grup semiacvatic cunoscut sub numele de dolicozaur„.

In 1932, biologul Ivan T. Sanderson şi colecţionarul de animale W. M. (Gerald) Russell au fost martorii unei întâmplări bizare şi înspăimântătoare, pe când se aflau pe iazul Mamfe, parte a râului Mainyu, din Camerunul de vest. Cei doi bărbaţi se aflau în bărci diferite şi erau însoţiţi de călăuze; tocmai treceau pe lângă malurile ca nişte creste, punctate de gurile unor peşteri adânci, când deodată, au auzit izbucnind nişte urlete asurzitoare „ca, şi când nişte fiare uriaşe s-ar fi încăierat într-una din grote„.

Curentul i-a tras pe amândoi la gura grotei. In clipa aceea aminteşte Sanderson: „s-a auzit încă un urlet gâlgâit, de o mare intensitate, iar din apă a ţâşnit ceva gigantic ce s-a zvârcolit în spuma vişinie şi a dispărut sub apă, urlând în continuare. Acest «ceva» era negru şi strălucitor, avea capul asemănător unei foci, dar turtit de sus in jos. Era de dimensiunea unui hipopotam adult, capul vreau să spun.” .Sanderson şi Russell au preferat să nu întârzie pe acolo ca să vadă ce se petrecea. In susul râului au descoperit urme de paşi, care nu puteau fi de hipopotam, pentru că aceste animale nu existau în zona respectivă. După cum susţineau indigenii, hipopotamii dispăruseră fiind ucişi de o fiinţă necunoscută, deşi fiara nu era carnivoră şi se hrănea cu fructele care creşteau din belşug de-a lungul râului. Indigenii numeau aceste fiinţe (în transcripţia fonetică a lui Sanderson) „m’kuoo m’bemboo”. Dacă partea pe care o zărise în apă era cu adevărat capul lui, atunci animalul nu putea fi un „mokele mbembe” de tipul sauropodelor, căci prin definiţie sauropodele au capul mic. Cincizeci de ani mai târziu, cu prilejul unei expediţii personale, Mackal a constatat că unii indigeni foloseau „mokele mbembe” ca denumire generică pentru orice animal mare şi periculos inclusiv cele descrise mai înainte, care trăiau în râuri, lacuri sau mlaştini.

Dinozaurii din lumea dispărută

În romanul său din 1912, „Lumea dispărută”, Sir Arthur Conan Doyle a imaginat descoperirea de către o echipă de exploratori englezi indrăzneţi a unui platou în bazinul Amazonului unde monştrii preistorici trăiau de milioane de ani după dispariţia speciei. Dar în pofida popularităţii neştirbite a acestei povestiri romantice, pe care unul din biografii săi o consideră „poate cea mai bună lucrare de ficţiune a sa”, este surprinzător faptul că în realitate puţine sunt rămăşiţele de dinozauri descoperite in America de Sud. O asemenea relatare a apărut la 11 ianuarie, 1911, în New York Herald. Autorul ei, un german, Franz Herrmann Schmidt, despre care se cunosc prea puţine detalii, pretindea că într-o zi de octombrie, 1907, el şi însoţitorul său, căpitanul Rudolr Pfleng, împreună cu mai multe călăuze indigene au pătruns intr-o vale cu mlaştini şi lacuri, aflată într-o regiune îndepărtată din Peru. Aici, ei au descoperit nişte urme uriaşe, stranii, care indicau existenţa nu doar a unui singur animal necunoscut în zonă, precum şi arbori doborâţi şi vegetaţie zdrobită. Deşi călăuzele erau vizibil speriate, echipa a poposit în vale peste noapte. De asemenea, ei au observat „ciudata” absenţă a aligatorilor, iguanelor şi a şerpilor de apă. Dimineaţa următoare membrii expediţiei au pornit cu bărcile în căutarea animalelor. In jurul amiezei au descoperit urme proaspete, Pfleng declarand că era hotărât să le urmărească oricât de primejdioasă ar fi fost indrăzneala sa. Insă chiar atunci au auzit ţipetele disperate ale turmei de maimuţe care culegeau fructele arborilor din apropiere. Schmidt povesteşte:

„Ceva negru, urias, ascuns pe jumătate de frunzisul arborilor, s-a năpustit printre maimuţe, provocând mare panică. Bastinasii speriati a început să lopăteze de zor ca să ne indepărtăm de mal, înainte de a-l putea opri, ne aflam deja la 100 de picioare depărtare. Acum nu se mai vedea nimic, iar localnicii au refuzat cu îndărătnicie să se apropie din nou. Dar nici Pfleng si nici eu nu am abandonat armele ca să luăm vâslele. Frunzele plantele se agitau foarte tare şi în acelasi timp se auzea un plescăit puternic făcut parcă de o vâslă uriasă; toate aceste sunete se împleteau cu tipetele maimutelor care fugeau, indepărtându-se… Apoi, zece minute a domnit linistea, după care vegetatia abundentă a inceput să se agite din nou cu putere si, apropiindu-ne, am zărit monstrul inspăimântător pe care am să vi-l descriu. Capul, care se inălta zece picioare deasupra vegetatiei, avea mărimea unei halbe de bere si semăna cu capul unui tapir. Avea botul parcă făcut ca să apuce sau să tragă ceva. Ochii lui erau mici si tulburi, ca ai aligatorului. in pofida noroiului pe jumătate uscat am observat gâtul, care avea aspectul de sarpe, doar că era mai gros. Pielea sa era aspră şi punctată ca părţile laterale ate aligatorului si nu ca spatele acestuia. De bună seamă că animalului nu i s-a părut ciudată prezenţa noastră (dacă ne văzuse) s-a apropiat până a ajuns cam la 150 de piciotzre de noi. .4m reusit să vedem o parte a trupului, care putea să aibă, după aprecierea mea, opt sau nouă picioare lăţime la umeri, dacă mă pot erprima asa, de vreme ce nu avea picioare în fată, ci doar niste înotătoare mari puternice, prevăzute cu gheare. Pielea era asemănătoare cu cea a gâtului. În ceea ce mă priveste, eu as fi dorit să mai astept, dar Pjleng a ridicat arma a îndreptat-o spre capul monstrului, care, sunt sigur, a fost lovit între ochi. Dar gloanţele trebuie că au nimerit ceva osos, cornos sau altceva foarte dur, căci au ricosat, rupând rămurelele unui copac situat mai sus si mai departe. Pfleng a tras din nou si odată am tras eu, tintind la baza gâtului. Până acum animalul rămăsese complet nemiscat. Acum a plecat botul către locul unde tintisem şi a părut că muşca ceva, dar nu se vedea sânge Şi nici semn de rană. Am descărcat cu repeziciune arma încă de vreo sapte ori şi cred că toate gloantele si-au atins tinta, ceea ce, aparent l-a tulburat fără a-i provoca răni. Deodată, animalul s-a aruncat cu stângăcie în fald. Indigenii aproape au răsturnat piroga când au inceput să lopăteze cu disperare, iar animalul s-a făcut nevăzut, scufundându-se în apă. Ţineam foarte mult să-i văd picioarele dindărăt. Am privit si am surprins, când tocmai părăsea pământul o coadă groasă, masivă, cu plăci aspre, cornoase. Capul i se vedea incă, dar trupul era acoperit de spuma apei improscate. Scurtul prilej pe care l-am avut de a-l privi mă face să apreciez că fiinta era lungă de vreo 35 de picioare, dintre care cel puţin 12 reprezentau capul si gâtul. În trei secunde nu se mai vedea nimic, doar undele de apă noroioasă iscate agitaţia plantelor acvatice, precum si o maimuţă care, cu posteriorul distrus, se chinuia să urce în vârful unui copac. În timp ce indigenii vâsleau nebuneste, am impuscat maimuţa ca să o scutesc de chinuri. De-abia ne îndepărtasem vreo sută de iarzi când Pfleng mi-a atras atenţia, arătând spre dreapta. La vreo optime de milă depărtare apăruseră deasupra apei capul si gâtul monstrului. Probabil că ajunsese acolo inotând pe sub noi. După ce ne-a privit câteva secunde, fiara a început să înoate spre noi, si cum gloanţele nu păreau să aibă nici un efect asupra lui, am luat-o la sănătoasa. Am pierdut-o din ochi în spatele unei insulite si nu am mai revăzut-o. Dar nici nu regretam.”

Această intâmplare, altminteri narată de o manieră care inspiră credibilitate, s-a petrecut cu prilejul unei expediţii pe râul Solimes. Câteva luni mai târziu, la 4 martie, 1908, Schmidt a scris că Pfleng, însoţitorul său, a murit din pricina frigurilor, astfel că povestea nu mai putea fi verificată.

In legătură cu această relatare, Mackal face următoarele remarci: „Detaliile par să fie adevărate şi probabil reflectă experienţa unei expediţii. De aici nu se poate trage neapărat concluzia că întâlnirea cu presupusa făptură chiar a avut loc. S-ar putea ca povestea să nu fie altceva decât o abilă adăugare la o expediţie altminteri autentică.”

Totuşi, Schmidt nu este singurul care face referire la un monstru uriaş ce sălăşluieşte zonele mlăştinoase ale lacurilor din America de Sud. La începutul secolului al XX-lea, locotenent-colonelul Percy H. Fawcett a întreprins studii şi explorari în junglă pentru Royal Geographical Society din Anglia. Cercetător atent şi corect, Fawcett a reţinut cele ce i-au fost relatate de băştinaşi despre „urmele lăsate la sol de un animal uriaş„, zărite în mlaştinile de-a lungui râului Acre, în apropiere de locul unde se intersectează frontierele Peruului, Boliviei si Braziliei (cam la 800-900 km de punctul unde Schmidt şi Pfleng au întâlnit ei înşişi monstrul). Băştinaşii au spus că de fapt ei nu au văzut niciodată făptura care a lăsat urmele.

Mai la sud, relata tot Fawcett de-a lungul frontierei dintre Peru şi Bolivia, „o fiară gigantică, misterioară, a fost adesea tulburată în mlastini, posibil un monstru rămas din erele terestre cele mai străvechi, ca acelea care au fost menţionate în alte părţi ale continentului. In mod cert, au fost găsite urme care nu aparţin nici unui animal cunoscut, urme uriaşe, mult mai mari decât ar fi putut lăsa orice specie cunoscută„. De atunci, puţine au fost zvonurile sau relatările despre dinozaurii din America de sud, care şi-au făcut loc în presă. In două articole publicate de revista Pursuit, între 1977 si 1980, Silvano Lorenzoni sugerează că munţii abrupţi, cu vârfuri plate, din masivul Guayana, care au rămas neschimbaţi din punct de vedere geologic şi ecologic de zeci de milioane de ani, ar putea adăposti dinozaurii care au supravieţuit. In favoarea ideii sale incitante Lorenzoni nu aduce decât o dovadă firavă: relatarea unui neguţător care ar fi zărit trei „fiinţe ce semănau cu plesiozaurii” în lacul de pe platoul Auyantepui, în sud-estul Venezuelei, unde işi are originea „Cascada Ingerilor”. De asemenea, el a reţinut relatările despre reptile foarte mari, asemănă.toare şopârlelor, din văile munţilor din apropierea coastei venezueliene.

Dinozauri in zone dezvoltate

Existenţa dinozaurilor în viaţă poate fi concepută, măcar ca ipoteză. marginală, în Africa şi America de Sud; dar prezenţa acestor creaturi în Statele Unite şi Europa e inutil să o spunem, e categoric imposibilă, cel puţin in partea aceasta foarte populata de oameni. Totuşi, poate că nu e surprinzător că aceste condiţii nu au împiedicat apariţia câtorva relatări pe care le redăm ca o curiozitate, precum şi pentru valoarea lor de amuzament. In scrisoarea publicată la 22 august, 1982, în suplimentul de duminică al revistei Empire Magazine, Myrtle Snow din Pagosa Springs, statul Colorado, scria că în anul 1935, când avea trei ani, a văzut trei pui de dinozaur în apropierea oraşului ei natal. Câteva luni mai târziu, un fermier a impuşcat unul din ei, după ce i-au fost răpite mai multe oi.

„A doua zi dimineaţa, bunicul ne-a dus şi l-am văzut povesteşte ea. Era inalt de vreo şapte picioare, de culoare cenuşie, cu capul ca al unui şarpe. Picioarele din faţă erau scurte, cu gheare ce semănau cu picioarele găinilor. Picioarele din spate erau mari şi putemice şi avea o coadă Dar acesta nu a fost singurul prilej; ea s-a mai întâlnit de două ori: „Am văzut un altul într-o peşteră, în 1937, dar avea culoarea verde inchis„; şi:

„La 23 octombrie, 1978, mă înapoiam cu maşina de la Chama, New Mexico, în jurul orei 19, pe o ploaie torenţială, când am văzut un altul care străbătea câmpul, îndreptându-se spre locul unde îl văzusem pe primul în 1937„.

In 1934, un fermier din South Dakota a susţinut că întâlnise o reptilă uriaşă, care l-a silit să părăsească drumul pe care se afla cu tractorul, după care monstrul s-a dus şi a dispărut în apele lacului Campbell din apropiere. Au fost întreprinse cercetări şi s-au descoperit urme pe mal. Anterior acestei apariţii din zonă dispăruseră misterios oi şi alte animale mici. Un italian a anunţat că fusese atacat de o reptilă „lungă de 15 picioare, ca un dinozaur”, la Forli, în decembrie, 1970. La 70 km de locul acesta, în iunie, 1975, un monstru a apărut pe câmpul cultivat cu tomate, în apropiere, de Goro, înspăimântându-l pe fermierul Maurizio Tombini, care, după cum a scris presa: „avea reputaţia de om serios”.  Stirii i s-a facut mare publicitate, dar nu şi în presa italiană, astfel nu s-a putut realiza o descriere completă şi coerentă a făpturii care fusese văzută. Descifrând cu mai multă atenţie relatările se poate deduce că monstrul avea lungimea de vreo 6 metri şi 40 cm grosime şi era dotat cu patru picioare, care lăsaseră urme adânci pe sol. Tombini l-a asemuit cu „o şopârlă gigantică” şi a respins ideea că putea fi un crocodil. Politia a inregistrat şi alte asemenea apariţii, iar oamenii care fuseseră martori oculari au susţinut că fiara urla ca un lup. Cercetătorul german Ulrich Magin, specializat în fenomene anormale, se întreabă, pe jumătate serios: „Oare a fost cea mai sudică apariţie a tatzelwurm-ului austriac?”. Tatzelwurrn-ul (viermele cu gheare) este un animal ciudat, uneori primejdios, care, deşi nu e recunoscut de zoologie, figurează într-un număr de relatări ce semnalau apariţia lui în Alpi, precum şi într-o fotografie dubioasă.

Unii teoreticieni presupun că e vorba de o specie necunoscută de şopârlă uriaşă.