Oraşul antic Mohenjo-Daro a fost intemeiat prin anul 2300 î.Hr. şi se află pe teritoriul Pakistanului de azi, în provincia Sindh. Este cel mai mare oraş din Valea Indusului şi unul dintre primele oraşe ale Asiei de Sud. Cercetările arheologice au început în al doilea deceniu al secolului douăzeci, dar, şi astăzi, multe enigme ale acestui oraş au rămas nedescifiate.

Deja de câteva decenii, arheologii incearcă să dezlege misterul dispariţiei, acum 3500 de ani, a oraşului Mohenjo-Daro. În anul 1922, arheologul indian R. Banardzhi a descoperit pe una dintre insulele râului Ind nişte ruine vechi. Acestea au fost numite Mohenjo-Daro, în limba indiană însemnând „Dealul morţilor”. Oraşul se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 259 ha şi era constituit dintr-o reţea de cartiere (acesta fiind cel mai vechi exemplu de astfel de împărţire administrativă), separate de străzi largi, cu un sistem de canalizare avansat, care se ramifică în străzi mai mici, pe care erau construite case din cărămidă arsă. Datarea acestei aşezări constituie şi azi tema unor polemici.

Analiza cu carbon radioactiv a obiectelor găsite, precum şi constatarea că a avut legături comerciale cu Mesopotamia, plasează apariţia acestui oraş în perioada 2300-1750 i.Hr. Oraşul oferea locuitorilor săi condiţii nemaiîntâlnite în acele timpuri. Pe toate străzile existau conducte de apă, iar de la acestea apa era trasă în fiecare casă. Cel mai important este că de la fiecare casă pornea un sistem de canalizare subteran, alcătuit din ţevi din ceramică arsă, care elimina toată mizeria în afara oraşului. Aceasta a permis ca pe un spaţiu limitat să se adune un număr mare de oameni: de exemplu, în oraşul antic Harappa (3300-1600 i.Hr.), din nord-estul Pakistanului, locuiau până la 40 000 de oameni.

Fără să ştie ceva despre bacterii, dar având o intuiţie dezvoltată, edilii acestei localităţi au ferit populaţia ei de răspândirea celor mai periculoase boli. Săpăturile arheologice au demarat dinspre periferie spre centru, de aceea la început nu au fost descoperite nici clădirile de lux ale nobililor, nici fastuoasele monumente, care se pot compara cu piramidele egiptene, şi s-a constatat cu uimire că această civilizaţie nu a avut armată, pentru că în oraş nu au fost găsite nici arme, nici construcţii care i-ar fi ajutat pe locuitori să se apere de cuceritori. Poate că nu aveau cu cine lupta…

Fiind continuate, săpăturile au scos la iveală cartiere cu case multietajate, palate, statui uriaşe din bronz şi din fier pur. S-au descoperit drumuri pavate, afectate de atelaje, grădini, parcuri şi fântâni.

Oraşul era înconjurat de un perete construit din straturi de pietre brute, neşlefuite, îmbinate strâns una cu cealaltă, care alternau cu straturi de cărămidă brută. În clădirile imperiale, fusese instalată o conductă de apă, foarte ingenios construită.

Cu circa treizeci de ani în urmă, cercetătorul din New York, W. Fairservis a declarat că pe relicvele scrise găsite poate recunoaşte câteva scrieri harappe. După şapte ani, savanţii indieni au încercat să găsească legătura dintre cele scrise şi legendele antice ale popoarelor Indiei şi Pakistanului, ajungând la concluzii interesante. Reiese că, pe teritoriul oraşului Harappa, s-au aflat cel puţin trei state cu diferite culturi, care se duşmăneau între ele. Războiul îndelungat s-a încheiat pe neaşteptate, printr-o pace, iar conducătorii şi-au împărţit puterea.

Apoi, cel mai puternic dintre ei i-a omorât pe ceilalţi, ajungând în faţa zeilor cu mâinile pătate de sânge. În câţiva ani, locuitorii din Harappa au preluat realizările vecinilor lor: turnătoriile, sistemul de canalizare, morile uriaşe, spre care erau transportate, pe benzi, grânele din depozite. Pe străzile oraşelor circulau care trase de elefanţi, iar în oraşele mari existau teatre, muzee şi circuri cu animale sălbatice. În ultima perioadă de existenţă a oraşului Harappa, locuitorii lui învăţaseră să dobândească cărbune de lemn şi să construiască cazane primitive. Orăşenii obţineau fosfor natural şi foloseau nişte plante necunoscute pentru iluminarea locuinţelor. Nici până acum nu se ştie care a fost motivul principal al dispariţiei locuitorilor acestei aşezări dezvoltate şi centralizate. Există mai multe explicaţii: inundaţiile, schimbarea bruscă a climei, epidemiile, năvălirile duşmane. Curând, însă, versiunea inundaţiilor a fost exclusă, deoarece în ruinele oraşului în straturile solului nu au fost găsite urme ale vreunui cataclism de acest fel. Nu s-a adeverit nici versiunea cu epidemiile.

A fost eliminată şi varianta despre o cucerire a oraşului Harappa de către alţii, deoarece de pe scheletele locuitorilor lui lipsesc urmele de lovituri de armă. Un singur lucru era evident: un dezastru inimaginabil. Şi iată că, nu de mult, savanţii Vincenti şi Davenport au avansat o altă ipoteză: această civilizaţie a dispărut în urma unei explozii atomice. În Mohenjo-Daro, au fost găsite bucăţele de lut care păreau vitrificate, iar analiza ulterioară a structurii lor a arătat că această topire s-a produs la temperatura de aproximativ 1600°C.

Schelete de oameni au fost găsite pe străzi, în case, în subsoluri şi chiar şi în tunelurile subterane. Efectuând cercetarea radioactivităţii solului, savanţii au descoperit că aceasta depăşea de peste 50 de ori radioactivitatea normală a unui sol. În miturile Indiei antice, există referiri la o armă groaznică, „strălucitoare ca focul, dar care nu scoate fum”; după explozia produsă de aceasta, întunericul acoperă cerul „şi porneşte furtuna, care aduce răul si moartea”.

Deocamdată, nu se ştie dacă anticii deţineau o astfel de armă, dar dacă este aşa, atunci descoperirea aşezării Mo-henjo-Daro va constitui încă un semnal de alarmă asupra faptului că civilizaţia conţine nu doar lucruri bune ci şi pericole