După cum se ştie, mayașii reprezentanţii uneia din marile civilizaţii dispărute ale lumii, s-au folosit de limbajul ideogramelor pentru a scrie nenumărate cărţi pe care istoricii le-au denumit „codicele mayaşe”. Din păcate, nimeni nu va ști vreodată cu exactitate cât de bogat a fost acest „bagaj cultural”, pentru că numai trei astfel de manuscrise au reuşit să reziste de-a lungul timpului. Temele abordate erau diverse, pornind de la religie, istorie, până la astronomie, agricultură sau, mai ales, ocultism – majoritatea manuscriselor având o pronunţată tentă spirituală.

Un astfel de codice („pik hu’un„, în limba mayaşă) nu putea fi scris decât de un ales al zeilor, produsul final fiind considerat sacru. Urma un ceremonial religios de purificare a manuscrisului respectiv, efectuat de preoţi în temple, unde de altfel era şi „depozitat”. În perioada sărbătorilor și festivalurilor populare, fiecare preot trebuia să citească mulțimii pasaje întregi din cărţile sacre, oferindu-le, în acelaşi timp, o interpretare proprie. 

Ce este, de fapt, un codice?

Ca şi cărţile de astăzi, codicele erau făcute din hârtie, aceasta fiind fabricată din porţiunea interioară a scoarţei de smochin. Cu o lungime impresionantă de câțiva metri şi o lățime de 20 cm, manuscrisele erau împăturite sub formă de dreptunghi, acoperite întâi cu un strat de amidon, iar apoi cu o pastă subţire de carbonat de calciu. Fiecare pagină era separată de cealaltă printr-un chenar roşu şi, în acelaşi timp, împărţită în mai multe pătrate, în interiorul cărora exista câte o ideogramă. În general, fiecare pagină trata o anumită temă, dar trebuia să conţină şi o trimitere spre lumea spirituală.

Distrugere si conservare 

Atunci când conchistadorii au debarcat în Peninsula Yucatan (Mexic), în secolul al XVI-lea, complexa civilizaţie mayaşă era aproape distrusă, majoritatea centrelor culturale şi religioase fiind deja abandonate. Totuşi, una din preocupările predilecte ale populaţiei rămase era… creaţia literară! Străini de limbajul ideogramelor, misionarii spanioli şi-au propus să cerceteze aceste bizare manuscrise, adunând cât mai multe dintre ele şi apelând la ajutorul interpreţilor pentru a le descifra. Considerându-le „de inspiraţie malefică„, episcopul numit al Peninsulei Yucatan, Friar Diego de Landa, a ordonat arderea imediată a acestora.

Din păcate, mayaşii au reuşit să salveze doar o mică parte a codicelor, care s-au deteriorat puternic de-a lungul timpului. Şi totuşi, trei manuscrise au supravieţuit (aproape) intacte, poate datorită faptului că au ajuns foarte devreme în Europa, deşi modul în care au pătruns pe „bătrânul continent” rămâne şi astăzi un mister.

Manuscrisul din Dresda

Primul codice mayaş, recunoscut ca atare, a fost denumit „manuscrisul din Dresda” şi este considerat cel mai complet, mai interesant şi mai bine conceput dintre toate trei. El a fost achiziționat, în anul 1793, de către directorul Bibliotecii Regale din Dresda (Germania), existând anterior într-o colecţie de cărţi din Viena.

Se presupune că manuscrisul ar fi fost trimis la Viena de către Regele Spaniei, care era şi suveran al Austriei în perioada cuceririi Americii de Sud, dar date precise istorice nu există în acest sens. Greu de crezut, dar el a rămas neobservat arhivele bibliotecii până în 1810, când Alexander von Humboldt a reprodus fragmente într-unul din tratatele sale istorice. Şi totuşi, de-abia în anul 1829, un alt istoric german, pe nume Constantine Rafinesque-Schmalz, a identificat manuscrisul ca reprezentând un codice mayaş. Acesta a supravieţuit, deşi cu câteva pagini lipsă, unui bombardament care a afectat serios sediul bibliotecii, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Chiar și aşa, majoritatea istoricilor consideră „manuscrisul din Dresda” cel mai bine păstrat din toate câte există, un specialist italian numindu-l „o imagine clară şi reprezentativă a civilizaţiei precoce şi elegante specifice mayaşilor„.

Datat de către istorici în jurul anilor 1000-1200 d. Ch., manuscrisul a fost conceput cu ajutorul a opt scribi diferiţi, fiecare având stilul său distinctiv şi ocupându-se de o anumită temă. Subiectul principal al acestuia este astronomia, conținând două tabele astronomice şi astrologice, dar și profeţii privind o perioadă de 20 de ani (un „Katun”).

Referinţele generale sunt vaste, vizând domenii diferite ca medicina, agricultura sau religia. De asemenea, un alt subiect interesant îl reprezintă trimiterea la un posibil potop, poate o exagerare a sezonului ploios atât de vital pentru agricultura mayaşilor.

Manuscrisul parizian

Cel de-al doilea codice mayaş a fost salvat dintr-un coş de gunoi, de către savantul francez Leon de Rosny, în anul 1856. Înfășurat într-o simplă foaie de hârtie, acesta fusese depozitat într-o arhivă uitată a Bibliotecii Imperiale din Paris. Rosny este cel care l-a identificat ca fiind un manuscris mayaş şi l-a denumit „Peresianus Codex” (Codicele Parizian).

Din păcate, el reprezintă doar un fragment din documentul iniţial şi a fost puternic deteriorat în timp, astfel încât calitatea sa artistică lasă de dorit. Deşi se crede că este mai vechi decât manuscrisul din Dresda, există multe dubii în privinţa perioadei în care a fost conceput. Dedicat, în mare parte, ritualurilor religioase, acest document poate fi astăzi găsit în Biblioteca Naţională din Paris.

Manuscrisul din Madrid

Aflându-se în prezent la Muzeul Arheologic din Madrid, acesta este cel de-al treilea și ultimul document din seria manuscriselor mayaşe. Istoria lui este poate cea mai interesantă – şi mai agitată: să începem cu anul 1860, când profesorul spaniol Juan de Troy Ortolano, specialist în paleografie, achiziționa un manuscris vechi, conceput în ideograme. Şase ani mai târziu, abatele Brasseur de Bourbourg a văzut documentul şi l-a recunoscut imediat ca fiind un codice mayaş, denumindu-l „Tro Codex”, în onoarea primului său cumpărător, care i-a acordat permisiunea publice.

Câțiva ani mai târziu, un alt spaniol, pe nume Juan Palacios, oferea spre vânzare Bibliotecii Imperiale din Paris şi celebrului British Museum din Londra un manuscris pe care îl considera „cel de-al patrulea codice”. Cum nici una dintre instituțiile respective nu s-a arătat interesată, documentul a ajuns de-abia în 1875 la Muzeul Arheologic din Madrid, după ce fusese achiziţionat de un colecționar spaniol. Tot în 1875, francezul de Rosny călătorea la Madrid pentru a examina manuscrisul.

Ajungând la concluzia că acesta nu este altceva decât o parte componentă a manuscrisului „Tro Codex”, el a redenumit cele două documente „Tro-Cortesianus Codex„.

Însă unirea definitivă a avut loc în 1888, când fiul profesorului Troy Ortolano a vândut secţiunea sa muzeului din Madrid, unde cele două fragmente se află, reunite, şi în prezent. Împărțit în 112 părți, textul integral conţine rugăciuni, incantaţii şi ritualuri care îi ajutau pe preoţi să facă predicţii pentru mai mulţi ani. Astfel, primele pagini (1-9) descriau ritualuri pentru zeii Kukulcan şi Itzamna, iar celelalte vorbeau despre interpretarea semnelor bune şi rele vizând recolta şi incantaţii speciale pentru producerea ploilor, previziuni pentru 52 de ani şi metode de purificare spirituală.