Atlantida nu a fost singurul continent dispărut în urma unui cataclism, a cărui existenţa starneste azi controverse în lumea ştiinţifică. Intr-un manuscris Maya, cunoscut sub numele de Codex Troanus, se poate citi că „in anul 6 Can, în luna Zac, la 11 Muluc a inceput să tremure pămantul, şi a ţinut acel cutremur pană la 13 Suen, fără contenire. Atunci ţinutul Mu, atat de mult zguduit de forţele dinăuntrul pamantului, s-a prăbuşit în ape. Numeroase triburi au pierit o dată cu Mu…„

Amintirea catastrofei dăinuie în miturile populaţiilor din intreaga arie a Pacificului. In Noua Zeelandă, în insulele Fiji, în arhipelagurile Tahiti şi Hawaii, legendele vorbesc despre continentul scufundat din cauza deselor războaie dintre locuitorii săi, care au sfarşit prin a starni mania zeilor.

O civilizatie de acum 12 milenii

In arhiva secretă a unui templu hindus, savantul american, James Churchward, a descoperit mai multe table care aveau incizate o serie de inscripţii ideografice. După mulţi ani de studiu, ajutat într-o primă fază de un preot indian, Churchward a izbutit, în anul 1894, să descifreze aceste inscripţii. In cartea sa „Mu, continentul dispărut”, arheologul american încearcă să reconstituie, pornind de la aceste inscriptii, istoria unor pămanturi aflate în aria triunghiului convenţional ce delimitează, pe hărţile contemporane, Polinezia. „Continentul Mu a fost vatra unei civilizaţii înfloritoare în urmă cu circa 10-12 mii de ani, într-o vreme cand în spaţiul septentrional al Americii de Sud, în zona bazinului actual al lui Rio Amazonas, se afla o mare inchisă, o Mediterană amazonică„, scrie Churchward în cartea mai suscitată. In anii ce au urmat, arheologul american a explorat mai multe insule din Oceania, căutand dovezi în sprijinul teoriei sale. Dar prima confirmare a primit-o din cu totul altă parte…

Descoperiri care ridică noi probleme

In arhiva secretă a unui templu hindus, savantul american, James Churchward, a descoperit mai multe table care aveau incizate o serie de inscripţii ideografice. După mulţi ani de studiu, ajutat într-o primă fază de un preot indian, Churchward a izbutit, în anul 1894, să descifreze aceste inscripţii. In cartea sa „Mu, continentul dispărut”, arheologul american încearcă să reconstituie, pornind de la aceste inscriptii, istoria unor pămanturi aflate în aria triunghiului convenţional ce delimitează, pe hărţile contemporane, Polinezia. „Continentul Mu a fost vatra unei civilizaţii înfloritoare în urmă cu circa 10-12 mii de ani, într-o vreme cand în spaţiul septentrional al Americii de Sud, în zona bazinului actual al lui Rio Amazonas, se afla o mare inchisă, o Mediterană amazonică„, scrie Churchward în cartea mai suscitată. In anii ce au urmat, arheologul american a explorat mai multe insule din Oceania, căutand dovezi în sprijinul teoriei sale. Dar prima confirmare a primit-o din cu totul altă parte…

Un alt arheolog american, William Neuwen, descoperă în anul 1902, pe ţărmurile golfului Mexic, ruinele unei aglomerări urbane, acoperite de nisip, prundiş şi mal, dovadă a faptului că acest oraş fusese candva acoperit de apele Atlanticului, care apoi s-au retras. La o adancime de peste cinci metri, sub un strat gros de cenuşă vulcanică, Neuwen a găsit cateva inscripţii acoperite cu ideograme, asemănătoare celor din templul indian. Acestea au ajuns şi la Churchward, care le-a descifrat, afland astfel noi date despre dispariţia continentului Mu. Motiv pentru care işi reîncepe explorările. Într-o insulă atolică situată la nord-vest de Tahiti, el a descoperit un templu construit din blocuri de bazalt, într-o manieră similară templelor maya şi celor incaşe.

Ca multe alte descoperiri de acest fel, templul de bazalt, aduce mai multe intrebări decat răspunsuri. Cine l-a construit si cum? Nimeni nu a putut încă explica în ce mod au ajuns blocurile de bazalt pe o insulă formată prin depunerea de aluviuni peste scheletele coralilor. O altă descoperire, la fel de enigmatică, este si arcul de piatră, cantărind 170 de tone, aflat in arhipelagul Tonga.

Pe insula Hiva-Oa, din arhipelagul Marchize, se pot încă vedea, în preajma satului Oepon, mari terase alcătuite din lespezi masive de andezit, pe care se inalta, cioplite în piatră dură, statuile unor bărbaţi cu trăsături vag mongoloide, care stau aşezaţi într-o atitudine de meditaţie. Cel mai mare dintre aceşti idoli, o reprezentare a zeului Takaii, atinge o înălţime de de 2,5 metri… Ceva mai jos, pe o terasă de bazalt, se află o statuie de piatră, întruchipand o femeie aflată în chinurile nasterii. Etnografii consideră că este o reprezentare a Zeiţei Mame, cea care i-a născut pe toţi zeii şi a creat Universul. Asemănarea cu Cybele şi Coatlicue este evidentă…

Pe insula Pitcairn, situată în apropiere de Tropicul Racului, nu departe de arhipelagul Tuamotou, au fost descoperite ruinele unui alt templu străvechi, de origine necunoscută, în care s-a găsit statuia unui idol de tuf vulcanic, asemănător „statuilor cu urechi lungi” din Insula Paştelui. Nici această descoperire nu simplifică nimic: distanţa dintre insula Pitcairn şi Insula Paştelui este de aproximativ 2500 de km.

„Buricul Pămantului”

Insula Pastelui este numită, de către locuitorii ei, Rapa Nui, adică „Buricul Pămantului”. In afară de ultra-cunoscutele „statui cu urechi lungi”, acolo se mai pot vedea şi alte „ciudăţenii”. De exemplu, drumurile, care alcătuiesc o reţea deasă, incepand din centrul insulei şi sfarşindu-se brusc, la ţărmul oceanului, pe faleze. Aspectul lor este straniu, arătand ca şi cum ar fi mers mai departe, pe teritorii care astăzi nu mai există. Sau în aer. Unii arheologi şi etnografi consideră că aici, pe insula Rapa Nui, era centrul apusean al continentului Mu, numele de „Buricul Pămantului” este o amintire a acestei realităti.

Mai există şi grotele funerare în care s-au păstrat (prea puţine, din nefericire) faimoasele tăbliţe Kohau-Rongo-Rongo – „lemnele care vorbesc”, singura scriere descoperită în Oceania. Cea mai mare parte a tăbliţelor rongo-rongo a fost distrusă de obtuzul misionar creştin Ejeu Eiro, care, în fanatismul său, a ars „semnele diavoleşti”. Savantul vienez Robert Heine von Geldner, cunoscător al vechilor scrieri din Orient, a constatat asemănări izbitoare intre ideogramele de pe „lemnele care vorbesc”, scrierea antică hindusă si vechile ideograme chineze.

Si, în sfarşit, binecunoscutele „statui cu urechi lungi”, aflate în număr de cateva sute, unele atingand 20 de metri inălţime si cantărind 3-4 tone, cioplite în bazalt. Cariera din care a fost extrasă roca este în centrul insulei, iar statuile se află pe ţărmuri, privind în depărtare. Cum au ajuns acolo? Mister… Se pare însă că în insulele din Pacific astfel de statui erau „la modă”: în Hawaii au fost descoperite, în vegetaţia luxuriantă de pe povarnişurile unor înăltimi vulcanice, uriase statui antropomorfe cioplite în blocuri monolitice de granit, atingand înăiţimi de 8-10 metri. La fel si în insulele Solomon, la o distanţă de 10 000 de km de Rapa Nui, au fost găsite statui asemănătoare cu cele din Insula Paştelui. Sunt mai mici, dar au aceleaşi trăsături aspre; capetele cu orbite adancite si goale au pe creştet „pălării” de piatră, cioplite în tuf vulcanic de culoare roşie, ca şi statuile din Rapa Nui.

Coincidente

După ce a explorat Insula Paştelui, cunoscutul om de ştiinţă Thor Heyerdhal a cercetat si împrejurimile: insulele Henderson, Pitcairn, Mangareva şi Rapaiti. Aici a descoperit ruinele unor străvechi fortăreţe ce se oglindesc în ape, terase de piatră ce încing înălţimile stancoase ale colinelor precum şi ruinele unor vechi aşezări întărite, necunoscute pană atunci chiar şi celor cateva sute de băştinaşi.

Pe insula Ponape din arhipelagul Carolinelor, la poalele vulcanului Talakale, se văd si astăzi urmele unei construcţii megalitice, la care s-au folosit plăci de bazalt groase de 6 metri, avand o greutate de 20 de tone. Aceşti monoliti au fost ridicaţi la o inălţime de aproape 20 de metri. Cum? Dacă luăm în considerare ipoteza folosirii unei armate de salahori, trebuie să admitem că insula nu o putea furniza şi nici nu o putea hrăni, ci doar un teritoriu mai întins… In prezent, pe o rază de mai bine de 2000 de km, nu trăiesc decat vreo 60 000 de suflete, risipite pe o puzderie de insule şi insuliţe…

Mai există încă o coincidenţă, sau mai degrabă un numitor comun: cultul păsării-fregată, pasăre-marină care nu trăieşte în insula Paştelui, dar a cărei reprezentare apare acolo peste tot. Şi în toată Oceania. Dacă însă se admite ipoteza că toate aceste insule sunt rămăşitele unui mare continent dispărut sub ape, misterul dispare.

Dovezi geologice

O serie de oceanologi consideră că unele forme de relief submarin sunt vechi pămanturi continentale scufundate, datorită unor fenomene geologice complexe, desfăşurate în timp. Un exemplu este platoul sub-marin Albatros, situat la sud de lanţul vulcanic din care face parte şi Insula Paştelui, platou ce se întinde spre vest pană în regiunea depresiunii submarine Kermadek-Tonga. Probe geologice recoltate în platoul Albatros, la o adancime de 400 metri, conţin calcare coraligene. Dar coralii nu se pot dezvolta decat la adancimi relativ mici (pană la 80 de metri), de unde rezultă că aceste pămanturi s-au scufundat lent. Iar cum recifele coraligene se inalţă cu aproximativ 3,5 metri într-un secol, s-a putut calcula că această scufundare lentă s-a produs în circa zece mii de ani. Iar insula Paştelui constituie partea cea mai înaltă a unui lanţ de munţi vulcanici submarini, ale căror conuri se ridică pană la 500 de metri sub nivelul oceanului. Mulţi dintre aceşti vulcani sunt încă activi…

Dovezile geologice vin deci să dea greutate ipotezei lui James Churchward: cu 10-12 milenii în urmă, în zona Pacificului, au existat cel puţin două pămanturi continentale, rămăşiţe ale unui mai vechi continent, ce se întindea din dreptul coastelor răsăritene ale Asiei pană în Insula Pastelui, incluzand chiar şi Australia şi actualele insule Hawaii.