In 1904, oficialul puterii imperiale britanice in Tibet, Francisc Youngheusband, în ultima zi a şederii sale în Lhasa nota: „Aici am simţit pentru prima oară extazul. Azi, pentru ultima dată, m-am simţit pătruns de o imensă fericire, care mă împiedică să gândesc cel mai mic rău cuiva şi care obligă să consider nu am nici un dusman. Ma voi intoarce în lumea obişnuită şi necazurile mă vor năpădi iarăşi„.

Ce este o mânăstire tibetană?

Pentru tibetani, mânăstirea este acea citadelă monastică strâns legată de Univers prin invizibile canale energetice. Dintr-o anumită perspectivă, manăstirea poate fi considerată centrul Universului, care imparte lumea în patru părti distincte, „chorten”, lumea din nord, lumea din sud, cea din vest şi cea din est..

Fiecare mânăstire tibetană are la nord şi la sud câte o chilie, micuţe temple în miniatură, care reprezintă soarele şi luna şi care emană, unul spre altul, puternice forţe magnetice, învăluind lacaşul sfânt cu două canale energetice care îi izolează de influenţele nefaste ale lumii. Există nenumărate mânăstiri în Tibet, începând cu cea din Lhassa, continuând cu cele mari din Drepung, Ganden, Sera, Tsurphu şi încheind cu alte câteva zeci, de dimensiuni reduse. Toate sunt închinate lui Tsangpo.

Catedrala Jokhang, din Lhasa, este inconjurată de o şosea octogonală şi pe acest drum, la orice oră din zi indiferent de vreme, pot fi întâlniţi pelerini care străbat în genunchi, în sensul acelor de ceas, zeci de kilometri, învârtindu-se ia nesfârșit și practicand cea mai vizibilă formă a umilinţei. Aceia care cad epuizaţi sunt aduşi seara în interiorul mânăstirii de călugări şi sunt ingrijiţi cu devotament, fiind admişi în zilele următoare la rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Cei în cauză se consideră pe deplin răsfăţaţi pentru efortul lor.

Toate mânăstirile tibetane sunt de fapt şcoli budhiste ale beretelor galbene, în care se practică tantrismul de mână stângă, adică asceză şi meditaţie, fără prezenţa sexului opus. Ele cuprind mii de călugări, dar, dintre aceştia, doar câţiva vor ajunge mari initiati. Fiecare dintre ei are dreptul să renunţe oricând şi, chiar atunci când sunt membri ai comunităţii monahale, au libertatea de a interpreta cum îi duce mintea preceptele religioase, nefiind supuşi dogmei. De deasupra fiecărui templu scrie: „O mie de oameni, o mie de religii„.

Citadele ale cunoasterii

Pentru tibetani, mânăstirea este acea citadelă monastică strâns legată de Univers prin invizibile canale energetice. Dintr-o anumită perspectivă, manăstirea poate fi considerată centrul Universului, care imparte lumea în patru părti distincte, „chorten”, lumea din nord, lumea din sud, cea din vest şi cea din est..

Fiecare mânăstire tibetană are la nord şi la sud câte o chilie, micuţe temple în miniatură, care reprezintă soarele şi luna şi care emană, unul spre altul, puternice forţe magnetice, învăluind lacaşul sfânt cu două canale energetice care îi izolează de influenţele nefaste ale lumii. Există nenumărate mânăstiri în Tibet, începând cu cea din Lhassa, continuând cu cele mari din Drepung, Ganden, Sera, Tsurphu şi încheind cu alte câteva zeci, de dimensiuni reduse. Toate sunt închinate lui Tsangpo.

Catedrala Jokhang, din Lhasa, este inconjurată de o şosea octogonală şi pe acest drum, la orice oră din zi indiferent de vreme, pot fi întâlniţi pelerini care străbat în genunchi, în sensul acelor de ceas, zeci de kilometri, învârtindu-se ia nesfârșit și practicand cea mai vizibilă formă a umilinţei. Aceia care cad epuizaţi sunt aduşi seara în interiorul mânăstirii de călugări şi sunt ingrijiţi cu devotament, fiind admişi în zilele următoare la rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Cei în cauză se consideră pe deplin răsfăţaţi pentru efortul lor.

Toate mânăstirile tibetane sunt de fapt şcoli budhiste ale beretelor galbene, în care se practică tantrismul de mână stângă, adică asceză şi meditaţie, fără prezenţa sexului opus. Ele cuprind mii de călugări, dar, dintre aceştia, doar câţiva vor ajunge mari initiati. Fiecare dintre ei are dreptul să renunţe oricând şi, chiar atunci când sunt membri ai comunităţii monahale, au libertatea de a interpreta cum îi duce mintea preceptele religioase, nefiind supuşi dogmei. De deasupra fiecărui templu scrie: „O mie de oameni, o mie de religii„.

Când, în 1950, Tibetul a fost invadat de chinezii comunişti, călugării au fost masacraţi sau târâti în tabere de reeducare si o mulţime dintre templele lor au fost dinamitate pur si simplu. Ceea ce îi enerva pe falnicii atei chinezi era detaşarea vecină cu indiferenţa cu care călugării acceptau să moară.

Această putere în faţa dezastrului era efectul direct al filozofiei si al practicilor religioase. Victime nu au căzut decât acei călugări care se afiliau la început de drum sau care erau destinaţi doar cunoaşterii superficiale. Ceilalţi n-au fost atinşi, pentru simplul motiv că nu pot fi atinşi.

Cunoasterea

Scopul final al oricărui călugăr, al oricărui filozof, al oricărui iniţiat este cunoaşterea. Unii o ating în câţiva ani, altora nu le e de ajuns o viaţă.

In Tibet, există trei şcoli cu rang de universitate, în care cei mai dotaţi dintre tinerii aspiranţi sunt pregătiţi în mai mulţe domenii, printre care şi medicina. In curtea acestor şcoli, când nu sunt cursuri, tinerii studenţi, împărţiţi în două tabere, işi confruntă părerile. Cei care stau în picioare işi strigă ideile către cei care stau aşezaţi şi apoi, rolurile se inversează. Această formă tradiţională de dezbatere (un soi de seminar la noi) au ca scop aprofundarea invăţăturilor budhiste, singurele subiecte admise fiind scrierile religioase sacre.

La brele de meditaţie, în liniştea ireală, se aud numai murmurele. „Om Mani Padme Hum. Om Mani Padme Hum”, mantră cu adânci semnificaţii pentru budhişti, care deschide calea comunicării cu lumile Universului.

Tinerii care ajung să fie călugări de rang înalt reusesc acest lucru numai prin propriile forţe. In aceste şcoli mistice nu există ranguri sociale, nu există privilegii sau preferinţe. Şansele sunt aceleasi pentru toţi si depinde numai de discipol cât de lung îi va fi drumul. Când, după o justă pregătire, ei vor deveni iniţiaţi, îşi vor indeplini în totalitate rolul de mediatori între om si divinitate, tot aşa cum, înconjurate imense deşerturi de piatră, între griul rocilor şi albastrul cerului, zidurile albe ale mânăstirilor tibetane fac legătura între cer şi pămant.