Marele Zid Chinezesc este considerat unul dintre cele mai grandioase monumente arhitecturale ale lumii. Pe parcursul istoriei statului au existat 3 Mari Ziduri Chinezeşti, construcţia lor durând peste 2000 de ani. Lungimea construcţiei care a supravieţuit pâna în prezent este de 8 851 de kilometri şi 800 de metri.

Edificarea primului zid a început in secolui al Ill-lea î.Hr., in timpul domniei împăratului Qin Shi Huangdi (dinastia Qin), în perioada războaielor de apărare împotriva nomazilor (anii 475-221). La construcţie au participat un milion de oameni, ceea ce constituia a cincea parte a popu­laţiei de atunci, printre care se numă­rau mulţi învăţaţi confucieni.

Împăratul voia să distrugă aceas­tă învăţătură, de aceea, toţi adepţii confucianismului au fost încătuşaţi şi trimişi cu forţa să muncească, pentru a asigura terminarea edifică­rii zidului la momentul prevăzut. Ma­rele Zid Chinezesc este construit cu preţul vieţii multor oameni, strânşi cu forţa din toate colturile ţării. În popor con­strucţia se numea „zidul lacrimilor”. Oamenii erau obligaţi să care, cu spatele, greutăţi de până la 50 de kilograme, pe potecile înguste, alteori materialele erau trecute din mână în mână. Pietrele care erau prea grele pentru a fi cărate de un singur om erau rostogolite pe buşteni sau manipulate cu scripeţi.

Al doilea zid a fost ridicat, începând din anul 206 î.Hr., până în anul 220 d.Hr., de că­tre împăraţii dinastiei Han, pentru apărarea ţării de Huni. Cotropitorii întreprindeau ata­curi dese, distrugând zidul, de aceea valurile  de pamant au fost fortificate cu piatra.

La construcţia celui de al treilea zid au contribuitin jur de un milion de oameni. Une­le segmente ale peretelui au fost dezasam­blate, iar pe locul lor era săpată fundaţie, apoi segmentul respectiv era clădit inapoi, pe noua temelie. Planul construcţiei prevedea ca fiecare turn să fie amplasat în aria de vi­zibilitate a altor două. Mesajele urgente erau transmise prin intermediul tobelor, fumului sau a focului, în timpul nopţii. Între zid şi oraş existau puncte de sprijin la o distanţă cât să poată fi parcursă într-o călătorie cu calul. Aici curierul se putea odihni şi înhăma alt cal.

În antichitate, zidul reprezenta un ob­stacol serios în faţa cotropitorilor. Pentru a trece în partea cealaltă trebuia să se intre prin puncte speciale de control, ale căror porţi erau ferecate pe timp de noapte. Nimeni nu avea dreptul să traverseze porţile noaptea. Este menţionat un caz când însuşi împăratul a aşteptat dimineaţa pentru a intra. Pentru a primi permis de intrare, călătorul trebuia să obţină acordui organelor superioare. In acest scop, el completa un fel de declaraţie, pe care o prezenta şefului garnizoanei, iar acesta, la rândul său, după un control de rigoare, o trimitea superiorilor săi, în centru. Nimeni nu avea dreptul să intre fără a avea permisiunea respectivă. de aceea in jurul porţilor erau instalate corturi, unde rămâneau persoanele care aşteptau aprobarea. În unele cazuri treceau mai multe luni până la obţinerea învoirii.

În perioada conducerii dinastiei Han (din anul 206 î.Hr. până în anui 220 d.Hr.) zidul a fost extins spre vest, până la Dunhuang. A fost construită, de asemenea, o linie de turnuri de apărare, care se extindea până în inima pustietăţii, cu scopul de a proteja caravanele comerciale de atacurile nomazilor. Sectiunile Marelui Zid care au rămas in picioare până în zilele noastre, au fost construite, în mare parte, în timpul dinastiei Ming (1368-1644). În epoca respectivă, ca materiale de construcţie, erau folosite cărămizile şi blocurile de piatră, rezultatul fiind mult mai durabiL În timpul dinastiei Ming, zidul se întindea de la estul spre vestul Chinei, între oraşele Shanhaiguan, situat pe ţărmul golfului Bohai a Mării Galbene, şi Jiayuguan. Dinastia Qin din Manciuria a reuşit să cucerească China, depăşind bariera zidului.

Pe parcursul conducerii dinastiei respective, măreaţa construcţie s-a dărâmat, cedând în faţa vremii. Doar un sector relativ mic, de lângă Beijing – Badaling  s-a păstrat într-o stare bună, constituind un fel de poartă a capitalei. În anul 1899, gazetele americane au răspândit zvonul precum că zidul va fi demolat şi pe locul lui va fi construită o şosea.

În anul 1984, la iniţiativa lui Deng Xiaoping, a fost demarat programul pentru restaurarea Marelui Zid Chinezesc, finanţat de anumite companii chinezeşti şi internaţionale, dar şi din fonduri particulare. Este cunoscut faptul că segmentul cu lungimea de 60 de kilometri din nord-vestul ţării este supus eroziunii  din cauza utilizării metodelor intensive în agricultură, care au dus la secarea apelor subterane. Această regiune a devenit un loc unde se dezlănţuie furtuni puternice de nisip. Zidul a pierdut peste 40 de kilometri din lungimea sa, rămânând doar 10 kilometri, iarin unele locuri, înălţimea s-a micşorat de la 5 la 2 metri.

Gigantica construcţie, considerată după volum ca cea mai mare de pe glob, cu o lungime controversată (după datele mai recente ar fi avut o lungime de 6350 km, zidul principal având 2400 km lungime), a fost lăsată în paragină, începând cu secolul al XIX-lea. Marele Zid Chinezesc a fost luat sub protecţie guvernamentală din 1952, fiind declarat monument istoric al Chinei. Cu toate acestea, numai o mică porţiune din zid a fost reabilitată şi este accesibilă turiştilor.