Oamenii primitivi au populat treptat întregul lor mediu de viaţă cu forţe supranaturale şi cu spirite; aceste credinţe rudimentare au precedat religia, dar ulterior au și insoţit-o în cadrul ei sau în anturajul ei, ca să zicem aşa în „trena” ei de superstiţii. Când, spre sfârșitul secolului trecut, etnograful englez R. Codrington a descoperit, cercetând populatiile arhipelagurilor melanesiene, noţiunea mana, se poate spune că a definit structura tuturor “preligiilor” primitive, încadrate de alţi cercetători în animatism sau în credinţele, puţin mai evoluate, pe care le numim animiste.

R. Codrington scria ca „religia melanesienilor, în sensul credinţei, constă în convingerea că pretutindeni acţionează o forţă supranaturală ținând de domeniul invizibilului” impersonală, nefixată asupra vreunui obiect deci putând fi atrasă ori alungată.

Ulterior, cercetătorii au constatat că mana nu lipseşte din credinţele aproape nici unei populaţii primitive, noţiunea fiind comparabilă cu manitu (la algonkinii nord-americani), kami (la japonezi) sau chiar cu vechiul numen al romanilor şi, desigur, cu orice duhuri impersonale din superstiţiile moderne.

La începutul sec. XX, alt etnograf britanic R.R. Marett, criticând pe cercetătorii care exagerau puterea de abstractizare a gândirii primitive, sublinia caracteru emoţional al actiunilor oricărui om primitiv care, de exemplu, atunci când nu-şi poate ajunge fizic duşmanul, e cuprins de furie și loveşte cu măciuca lui un pom pe care îl frânge, degajandu-se energetic de o parte a mâniei sale, iar atunci rămâne convins că măciuca lui „răzbunătoare” conține o forţă secretă. În acest act rudimentar de magie se şi naște noţiunea mana, ducând la Insugeţirea impersonală a naturii, integral sau parţial, adică la ceea ce s-a numit animism.

E greu de afirmat că animismul, tot ca formă prereligioasă, este un stadiu evoluat; totuși aici observăm o tendință de antropomorfizare a forțelor atribuite de primitivi naturii, şi oricum animismul este stadiul în care primitivul încearcă să-și explice fenomenele enigmatice din viaţa sa şi din mediul ambiant, deci este un „minimum de religie” și întrucât cel dintâi efort al omului de a cerceta, chiar dacă efortul său e încă foarte departe de filosofie sau de știință.

Totuși, oastea de duhuri cu care primitivitatea animistă a populat natura este prefața compunerii imaginilor de zei, cu biografie şi existenţă supranaturală, adică a alcătuirii mitologiei.

În stadiul său animist, nu trebuie să uităm, omul se izbise de unele fenomene care-l priveau direct: somnul, lesinul, moartea; iar de aici el a dedus că are un suflet autonom și își poate părăsi temporar (în somn, în leşin) sau chiar definitiv (în moarte) trupul vizibil şi palpabil; aşadar de aici s-a făcut și întâiul pas spre abstractizare.

Examinând lucrurile mai atent, se poate vedea că abstractizarea duhurilor e o ficţiune, că aşa cum remarcase încă Tylor, primitivul nu e în stare să abstractizeze, adică să-și imagineze ceva imaterial (mai exact: impalpabil); așadar, sufletul era închipuit de primitiv fie ca un omuleţ, fie ca un șoarece sau ca o pasăre.

Şi e interesantă limita acestei gândiri dacă ne oprim de pildă la noţiunea biblică „nephesh”, care se traduce obişnuit prin suflet, dar înseamnă de fapt sânge, adică elementul viu din trup, căruia i se acordă în credinţele religioase autoritate autonomă.

Duhurile care populează de fapt orice minte de structură primitivă (irațională, incultă) era învestite cu dirijarea tuturor detaliilor existenţei: astfel, la unele triburi polare găsim până și duhul tusei ori duhul guturaiului.

Religiile epocilor de civilizaţie antică ne-au lăsat mărturiile scrise (din China și Mesopotamia, până în Egipt şi Helada sau în America precolumbiană) asupra amplei credințe în demoni, care nu erau de fapt zei, dar se clasificau în demoni buni şi răi, adică în duhuri protectoare și duhuri vrăjmașe, de care se ocupă îndeosebi magia (magia albă, dacă era „onestă”, în folosul oamenilor, şi atunci era tangentă cu medicina empirică, sau neagră, când era proiectată împotriva omului, de vrăjitori).

Demonii credinţelor antice au avut de străbătut două drumuri: unul direct în religie – ducând în unele culte la noțiunea imaginată teribil a altul spre folclor, mai cu seamă spre două categorii ale acestuia- basmul și descântecul.

Duhurile de tip demonic, de care se ocupă orice demonologie arhaică sau mult mai recentă în timp, ca şi forţele anonime mana, se credea că există ca să producă nenorociri sau dimpotrivă, binefaceri (acestea din urmă se confundau adesea cu „geniile”, cum le numeau bunăoară romanii); așadar, există mereu credinţa structurată puternic pe superstiţie că duhurile sau demonii se pot expulza (prin practici exorciste, de izgonire de pildă a demonilor din trupul unui bolnav sau atrage (prin chemările descântecelor, pentru înlăturarea secetei, pentru reuşita unei afaceri etc.).