Primele manifestări ale vrăjitoriei trebuie căutate încă din pleistocen, prima epocă a cuaternarului, în care au avut loc glaciaţiiie şi interglaciaţiile, perioadă în care a apărut omul, când hominizii îşi concepeau uneltele lor rudimentare şi începeau a stăpâni focul. Totul era greu şi potrivnic. Lângă foc, fiinţele raţionale se simţeau în siguranţă, însă nu uitau pericolele care le pândeau. Fumul, flăcările, cenușa au devenit obiecte de meditaţie, dar şi de spaime. Însă focul devine de la început obiectul celei mai mari atentii, un membru al colectivităţii însărcinat cu întreținerea lui.

Întâmplările tragice fiind frecvente în lupta cu natura, orice coincidenţă devenea credibilă. De aici, s-a născut credinţa pe care noi, astăzi, o numim superstiţie. Ceea ce şi este, în fond, numai că în trecut avea puteri indestructibile. Obişnuit să-şi rezolve problemele singur, omul primitiv a căutat căi de ieşire din impas, de evitare a răului pe care apariţii misterioase, înțelese doar de el ca semne prevestitoare de rău, îl sensibilizau. Tot aşa i s-a părut că anumite semne sau gesturi ca de exemplu scuipatul în sân sau în foc, întrerupeau şirul întâmplărilor nefaste. 

Magia si religia

Căpătând girul credinţei, chiar fără a fi de natură religioasă, în mintea omului primitiv, magia purta pecetea adevărului. Abia în paleoliticul mijlociu (circa 50 000-100 000 ani în urmă) strămoşii omului au ajuns să statornicească cultul morţilor, dezvoltat de-a lungul a zeci de mii de ani. Totuşi există numeroase explicaţii privitoare la geneza, persistenţa și evoluţia credintei în spirite.

Însă omul fiind în imposibilitatea de a înţelege ceea ce se petrecea în jurul său, emitea explicaţii şi răspunsuri propriilor interogări ajutat doar de imaginaţie. Erau soluţii de natura psihologică, subiective, ireale, dar ele îi satisfăceau orgoliul capacitătilor sale. Confunda, ce-i drept, obiectul cu subiectul, luând de bune impresiile sale. Astfel şi-a populat universul cu tot soiul de forţe supranaturale, pentru a da viaţă lumii. Tot ceea ce-l înconjura trebuia să aibă duhul, spiritul său. Când avea vreo reuşită, toate meritele le atribuia forţelor supranaturale care îl ajutaseră. Când primitivii aveau un necaz, aceleaşi forţe erau implicate.

Nedumeriţi în privinţa forţelor naturii oamenii primitivi erau extrem de curioși asupra propriei lor fiinţe. Trupul era un fel de lăcaș al sufletului. Așa se explică înhumarea morţilor în locuința comună, crezându-se că omul nu moare ci cade într-un somn adânc.

Mormintele găsite în peştera Chapelle Aux Saints sunt cea mai clară dovadă în acest sens. Morţii erau așezați în groapă cu capul pe o pernă de piatră, acoperiţi cu pietre pentru a nu fi striviţi de pământul de deasupra, alături având unelte, arme și hrană. Groapa se afla lângă vatra de foc, sau chiar sub ea. În mentalitatea lor era o relaţie între căldură (energie) şi viaţă. Credeau că moartea se datora lipsei de căldură așteptând ca, pus lângă vatra încinsă, defunctul să-şi revină la starea animată.

Astfel, magia avea un caracter consolator. Cel ce o profesa nu urmărea să transforme lumea în care trăia într-una mai bună. Practic el obliga forţele supranaturale să-l ajute în ceea ce avea să întreprindă. Copiii, indiferent de sexul lor, erau educaţi de mamă până la o anumită vârstă. Apoi, adolescenţii treceau de partea maturilor numai după inițierea în tainele activităţilor de care depindea existența lor. Informaţiile se primeau sub o formă ceremonială regizată de vrăjitori sau samani, magia marcând toate acțiunile din cursul întregii vieţi al fiecăruia dintre neofiţi.

Din vrăjitoria benefică, de început, va decurge magia albă sau „de mână dreaptă”, menită a avea întotdeauna efecte pozitive. Cealaltă categorie de vrăjitorie, cea negativă, conturează magia neagră sau de „mână stângă” având scopul de a produce efecte catastrofale, negative, moarte, boală, nebunie.

Invocarea spiritelor

Invocarea spiritelor era practicată de magii, profeţii şi ghicitorii perşi, greci şi romani. Un loc aparte în istoria vrajitoriei, având la bază necromanţia, îl ocupau misterele eleusine, consacrate zeiţei grecești Demeter. Credinţa în „materializarea” sufletelor era atât de profundă încât se organizau ceremonii fastuoase, iar sibilele (femei legendare cărora li se atribuia darul profeţiei) făceau farmece pentru a determina apariţia umbrelor.

Mitologia greco-romană abundă în povestiri despre spiritele morţile. De altfel, întreaga literatură antică, începând cu „Odiseea” lui Homer şi „Eneida” lui Virgiliu face apologia credinţei în sufletele celor decedaţi.