În 1813, parizienii erau terorizaţi de un criminal în faţa căruia autorităţile se dovedeau neputincioase: Fossard, supranumit regele hoţilor. Întreaga lui înfăţişare provoca frică. De talie mijlocie, avea păr şi sprâncene negre, ochi sumbri, un nas lung şi gros, un pic acvilin, o frunte joasă, şi o bărbie plată. Şi totuşi acest bărbat cu aspect sinistru, de 34 de ani, plăcea femeilor.

În 1808 fusese condamnat la 20 de ani, muncă silnică pentru furtul unor bilete de bancă, monede și alte obiecte şi trimis la Brest, de unde evadase doi ani mai târziu. El şi-a reluat „meseria”, dar este prins şi condamnat din nou în 15 martie 1811 la muncă silnică pe viaţă, pentru „furt de bani numerar prin efracţie”.

O zi mai târziu, în 16 martie evadează. Poliţia şi jandarmeria din Nancy se lansează în urmărirea sa, dar regele hoţilor este de negăsit. Prefectul poliţiei, baronul Pasquier, îl convoacă pe Vidocq, devenit nu demult şeful siguranţei statului şi îi cere să preia această misiune.

Vidocq acceptă, declarând ofiţerilor de poliţie: „Pentru moment nu am timp să mă ocup de Fossard. Îmi rezerv plăcerea ofer domnului prefect la data de 1 ianuarie„.

Vidocq nu dispunea decât de 15 zile pentru a se ţine de promisiune. Între timp află că regele hoţilor are o amantă care locuieşte într-un apartament situat pe o stradă între celebrele Hale şi bulevard și că – suprem lux – ferestrele apartamentului sunt acoperite de draperii din mătase şi muselină galben aurie. Aparent, locuinţa era închiriată unei croitorese, dar în câteva zile de cercetări, Vidocq descoperă proprietarul care însă nu ştie cine-i erau foştii chiriaşi şi nici unde au plecat.

După anumite investigaţii, Vidocq ajunge cu cercetările la un comerciant de vinuri, deţinător al imobilului din strada Duphot, colţ cu Saint Honork unde Fossard şi iubita sa, Henriette Tonnaux, se instalaseră de câtva timp sub numele de domnul și doamna Hazart. Șeful siguranţei statului intră în alertă. Suntem în 13 decembrie 1813. La ora 23, când Fossard se reîntoarce acasă toate forţele lui Vidocq sunt poziţii. Fostul ocnaş nu ar presentimente, urcând scările fredonand.

Douăzeci de minute mai tîrziu, în apartament se sting luminile. Sosise momentul. Vidocq recurge la ajutorul unui nepot al proprietăresei, copil precoce căruia-i promite recompensă, cerându-i, în schimb să urce la doamna Hazart și să o roage să-i dea puţină apă de colonie pentru mătuşa sa.

După o prealabilă instruire, copilul desculţ ca toți ceilalţi colaboratori ai lui Vidocq, sună la uşa doamnei Hazart.

– Cine e? – Eu, doamnă Hazart, Louis, mătuşa mea se simte rău și vă roagă daţi puţină colonie.

Uşa se deschise şi Henriette Tonnaux nu are timp să scoată nici un strigăt. Doi jandarmi o imobilizează, astupându-i gura cu un servet. În același moment mai rapid decât un leu ce se aruncă asupra prăzii, Vidocq îl imobilizează pe Fossard, complet zăpăcit, deja legat şi strangulat în patul său, fără a putea schiţa cel mai mic gest şi a spune un singur cuvânt.