Dolmene sunt numite vechile monumente megalitice (în limba greacă: mega – uriaş; litos — piatră), asemănătoare unor lăzi din piatră. Cu toate ca au o vechime de mii de ani, cercetătorii nu au elucidat nici pănă în prezent o mulţime de lucruri legate de ele — începând cu locul de unde au fost dobăndite pietrele şi modul de transportare a lor şi încheind cu motivele dispariţiei culturii care a lăsat mii de dolmene în multe părţi ale lumii.

Astfel, dolmene pot fi întâlnite în Anglia, Spania, Portugalia, Franţa, Germania, Africa chiar în India şi Coreea; multe dolmene s-au păstrat perfect în Rusia şi în Caucazul de Nord. Originea lor este pretutindeni înconjurată de taine şi legende.

În Republica Adîgheia, dolmenul a fost denumit ispun — casa piticilor, cazacii le-au numit căsuţe pentru bogatâri, dar şi casele dracilor. Denumirea de dolmen a dat-o acestor edificii megalitice arheologul francez Vaudin, care le-a atribuit celţilor: în dialectul celt, dol inseamnă masă, men — piatră.

Dolmenele au vechimi diferite: cele din India datează din anul 8000 iar cele din Caucaz — de prin 1400 i.Hr. Nici datele respective nu sunt tocmai exacte, savanţii presupunând că aceste construcţii ar putea fi cu mult mai vechi. Un dolmen simplu este alcătuit din trei pietre: două aşezate vertical, iar a treia, culcată pe cele două, ca un acoperiş.

În forma sa finală, dolmenul pare o ladă din piatră alcătuită din 5-6 lespezi: piatra de acoperiş se sprijină pe 4 pereţi, a şasea lespede servind drept podea. De cele mai multe ori, dolmenele sunt construite pe sol, dar se întâlnesc şi dolmene care se continuă în subteran. Materialul de construcţie variază în funcţie de zonă, acesta fiind, de obicei, gresia, granitul sau calcarul. În aceeaşi regiune se pot întâlni tipuri diferite de astfel de construcţii, însă în toată lumea predomină dolmenele din lespezi de piatră (o lespede alcătuieşte un perete sau temelia).

În Crimeea şi în India pot fi întâlnite adesea dolmene alcătuite din mai multe părţi componente, fiecare perete (sau acoperiş) fiind compus din blocuri mici, astfel obţinându-se construcţii rotunde sau în formă de potcoavă. În urma săpăturilor arheologice, sub multe dintre dolmene au fost descoperite oseminte omeneşti, de aceea unii cercetători consideră că dolmenele aveau rol de cavouri. Ei presupun că dolmenele puteau servi drept simbol reprezentativ al puterii unui popor, cum ar fi, de exemplu, templele la greci sau piramidele la egipteni. Uneori constructorii au folosit blocuri care doar imită intrarea, pe când adevărata intrare se află în altă parte. Probabil, aşa încercau ei să protejeze mormintele de profanatori.

Acceptând această teorie, pare clar de ce ele sunt orientate astfel, încât amplasarea pereţilor să corespundă punctelor cardinale; este modul în care oamenii din vechime işi săvârşeau ritualurile religioase şi cele legate de cultul morţilor. De obicei, intrările sunt făcute în partea însorită — sudică sau estică.

Uneori, pe acoperişurile dolmenelor sunt dăltuite în piatră cercuri cu borduri mici la margini, care permit Soarelui să formeze anumite umbre, fapt care conduce la presupunerea că dolmenele ar fi fost temple sau lăcaşe de cult. Unii savanţi consideră că dolmenele erau folosite de către preoţi pentru observări astronomice asupra Soarelui şi a altor astre, pentru a alcătui calendare.

În dolmene au fost găsite rămăşiţe omeneşti şi articole de uz casnic — vârfuri de săgeţi, mărgele de chihlimbar, topoare de cremene, cioburi de vase din cerarnică, dar s-a constatat că aceste obiecte aparţin unor epoci istorice diferite, din Neolitic până în Evul Mediu, deci nu putem să fim siguri că ar exista vreo legătură intre destinaţia dolmenelor si obiectele găsite la temeliile lor.

Multitudinea de cioburi, descoperite la baza unui dolmen, denotă că numărul vaselor îngropate acolo a ajuns şi până la 600 şi, deoarece, conform tradiţiei religioase, fiecărui decedat i se cuveneau 2-3 vase, rezultă că în fiecare dolmen au fost înmormântaţi destul de mulţi oameni. Se presupune că înmormântările în misterioasele construcţii au început să se facă mult mai târziu, când adevărata destinaţie a lor fusese uitată.

O parte dintre cercetători sunt convinşi că dolmenele au fost edificate din bolovani de formă neregulată, aduşi din Scandinavia după topirea gheţarilor. Constructorii au transportat bolovanii pe butuci de lemn, folosind curele de piele, iar pentru instalarea lespezii de deasupra făceau movile din nisip şi lut.

Se poate admite că un anumit număr de dolmene ar fi putut fi construit în asemenea mod, dar este destul de îndoielnic faptul că ultima perioadă glaciară le-a lăsat strămoşilor noştri sute de mii de lespezi asemănătoare de dimensiunile 2 x 3 metri. Mai degrabă putem presupune că materialul pentru construcţie se dobândea din carierele de piatră. Cercetătorul I.N. Voronov relatează că: „decuparea plăcilor se făcea cu ajutorul unor pene de lemn, care erau bătute în orificiile practicate pe conturul bucăţii care urma să fie decupată. Penele, udate cu apă, se umflau şi făceau să se disloce placa la dimensiunile dorite”.

Cu toate că majoritatea cercetătorilor sunt adepţii acestei versiuni, nu este clar unde au dispărut urmele găurilor şi rupturilor care ar fi trebuit să rămână după efectuarea lucrărilor. Câţiva cercetători ruşi au făcut o experienţă, construind macheta unui dolmen la scara 1:20. Pentru temelie au folosit nisip, iar pentru dolmenul propriu-zis — un amestec de nisip şi noroi vulcanic.

În locul pentru temelie, au săpat un şanţ pătrat, pe care l-au umplut cu un mortar din nisip şi lut; până a se întări acesta, la suprafaţă au fost făcute suturile de conectare pentru viitorii pereţi. Mai întâi au fost turnaţi direct pe temelie pereţii laterali. Pentru construirea părţilor din faţă şi din spate (cu deschizătura în jos), dolmenul a fost umplut cu nisip şi, astfel, în momentul instalării acoperişului, el ajungea să fie îngropat totalmente în pământ. În sfârşit, a fost nivelat locul pentru turnarea plăcii de sus şi, când mortarul s-a întărit, dolmenul a fost terminat, urmând sâ fie dezgropat şi nisipul scos. Experimentul a arătat că pentru edificarea unui dolmen uriaş nu erau necesari prea mulţi oameni şi nici prea mare îndemânare, fiind folosite unelte dintre cele mai simple.

O parte dintre savanţi sunt de părere că aceste edificii puteau fi realizate dintr-o substanţă ce apare la suprafaţa solului: de obicei, sub un strat gros de lut, la adâncimea de 5-6 m, se adună mortar pătruns de gaze, care formează zone de presiune inaltă, sunt împinse straturile de sol mai puţin dens şi mortarul, care are temperatura de până la 300°C, iese la suprafaţă.

Alături de construcţiile acestea vechi, intr-adevăr, au fost descoperite locuri pe unde iese gresia din sol. În 1995 arheologii Kondreakov şi Teneşev au constatat că toate dolmenele cercetate de ei se află pe liniile unor mari falii geologice şi fisuri ale solului aderente la acestea — chiar în locurile pe unde ieşea gresia. Rezultă că dolmenele se puteau construi nu din bucăţi de stânci, ci dintr-un amestec de nisip şi lut. Nu se ştie de ce nu se construiau locuinţe si alte edificii din acest material si la ce serveau atât de multe dolmene.

Experimentatorii oferă o explicaţie: ei presupun că dolmenele au fost folosite pentru păstrarea produselor alimentare şi a armelor. Această ipoteză este neverosimilă dolmenele aflându-se la o mare distanţă de aşezările omeneşti. Savanţii speră că aparatura performantă le va permite să dezlege enigma dolmenelor.