Conform unor date ştiinţifice de ultimă oră, cercetătorii americani au ajuns la concluzia că planeta noastră a trecut prin cel puţin două glaciaţiuni extrem de puternice, în urmă cu aproximativ 600-800 milioane de ani. In perioada respectivă, denumită si „Era Proterozoică”, se pare că grosimea calotei glaciare era de peste 1 km, aceasta ajungând până aproape de ecuator.

În astfel de condiţii, Pământul putea fi comparat cu un uriaş bulgăre de zăpadă, sau cel puţin aşa sugerează modelul realizat pe computer de cercetătorii de la Universitatea texană „A&M”. Dar, tot aceştia susţin că există o variantă la ipoteza unei planete 100% îngheţată, si anume posibilitatea ca pe Terra să fi rămas câteva porţiuni dezgheţate, mai exact în zona oceanelor. „Oazele” respective ar fi protejat formele primitive de viaţă, care au „explodat” 50 milioane de ani mai târziu, o dată cu „trezirea” vulcanilor.

Cum şi mai ales de ce s-au produs, însă, aceste glaciaţiuni „violente”? Prima cauză ar fi diminuarea, cu aproximativ 6%, a puterii razelor solare, combinată cu scăderea bruscă a nivelului de dioxid de carbon din atmosferă. Astfel, temperatura aerului a coborât automat, determinând expansiunea calotelor glaciare. Dar, după cum am precizat, erupţiile vulcanice au restabilit echilibrul dioxidului de carbon în atmosferă, ridicând din nou temperatura si eliberând, astfel, formele latente de viaţă pentru a-şi începe evoluţia.

Au  supravietuit mamiferele uriase ultimei epoci de gheata?

Despre dispariţia mamiferelor uriaşe, cu mii de ani în urmă, s-au lansat numeroase teorii, dar numai una a fost considerată de specialişti drept cea mai logică şi mai realistă: acestea nu ar fi putut supravieţui conditiilor dure ale ultimei epoci glaciare, între anii 100.000 – 10.000. Toate datele obţinute până acum pledau în favoarea faptului că giganţi, precum mamuţii sau elanii uriaşi cu o anvergură a coarnelor de 3,6 m, au dispărut definitiv o dată cu ultima glaciaţiune.

Iată însă că cercetări recent efectuate de specialiştii de la Universitatea din Londra aduc noi informaţii, care contrazic în mod evident ipoteza mai sus amintită; este vorba despre concluziile desprinse în urma datării unor fosile aparţinând speciei elanului-gigant, descoperite în Irlanda si sud-vestul Scoţiei. Vârsta acestora a fost stabilită la „numai” 9.200 – 9400 de ani, ceea ce înseamnă o perioadă destul de lungă după sfârşitul „oficial” al erei glaciare.

De asemenea, de reţinut este şi faptul că analiza fragmentelor unor oase de mamut, recuperate din zona Siberiei, arată că este foarte posibil ca şi unii reprezentanti ai acestei specii să fi supravieţuit „marelui îngheţ”. Pentru confirmarea noilor date, cercetătorii britanici sunt hotărâţi să repete datarea cu carbon, dar şansele ca teoria lor să fie adevărată sunt (spun ei) covârşitoare. Evident că, în aceste condiţii, motivul dispariţiei unor astfel de specii trebuie căutat în altă parte; cea mai plauzibilă explicaţie ar fi distrugerea lor prin vânarea în masă de către oamenii primitivi.