„Malleus Maleficarum” este un tratat de demonologie, celebru prin extremismul său; a fost scris în anul 1486, de către călugării dominicani Jakob Sprenger şi Heinrich Kramer, inchizitori germani, care au sacrificat mai mult de cinci sute de vrăjitoare. Această carte a avut un succes uluitor, fiind reeditată de mai multe ori în calitate de ghid practic pentru inchizitori, în limbile germană, italiană şi engleză, până la sfarşitul secolului al XVII-lea.

Cunoscutul istoric rus S. Lozinski mentionează în Prefata sa la această carte: „…Chiar de la începutul apariţiei sale, cartea a fost apreciată pozitiv de o mulţime de oameni, iar celebrul jurist olandez din secolul al XVI-lea Yodokus Damguder, în cunoscuta sa carte „Practica dosarelor penale”, a declarat că „această carte reprezintă, pentru toată lumea, puterea legii”. Teologii, filosofii şi juriştii se întreceau în a-şi exprima entuziasmul la adresa tratatului fatal; savanţii protestanţi i-au susţinut, în aprecieri, pe teologii catolici. Chiar şi genialul pictor Albrecht Durer a fost dispus să-i dedice un tablou. Incredibil, dar părea că toţi au sărit de pe fix. Autorii tratatului cunosteau bine dedesubturile demonologiei şi nu le-a fost greu să combine vechile legende cu cunoştinţele bisericeşti, ca să poată descrie principiile de luptă împotriva vrăjitoarelor. Ghidul de vânare a vrăjitoarelor era alcătuit din trei părţi:

— „Despre cele trei puteri care alcătuiesc vrăjitoria, şi anume: despre diavol, despre vrăjitor şi despre îngăduinţa lui Dumnezeu”;

— „Malleus Maleficarum” tratează despre metodele de vrăjitorie şi despre anularea efectului vrăjitoriei;

— în partea a treia a lucrării, sunt analizate metodele de dezrădăcinare sau, cel puţin, de pedepsire a vrăjitoriei de către o instanţă bisericească sau care conţine treizeci şi cinci de întrebări, precedate de o întrebare generalizatoare introductivă.

Conform cărţii, vrăjitoarele erau de trei tipuri: — cele care făceau vrăji rele; — cele care aveau darul de a tămădui de boli (astfel de oameni, de obicei, erau ţinuţi la curţile nobililor medievali); — cele care stăpâneau ambele tipuri de vrăjitorie.

Exista şi o categorie superioară de vrăjitoare, despre care se zicea că ar dispune de o putere diabolică deosebită. De vrăjitorie erau suspectate îndeosebi femeile, ele fiind considerate fiinţe inferioare, neputincioase, insidioase şi neserioase. Aceasta era opinia despre femei a vânătorilor de vrăjitoare, care acţionau conform acestei concepţii. De la sfârşitul secolului al XV-lea, de vrăjitorie au început să fie suspectaţi şi copiii.

Exista o convingere constantă că părinţii vrăjitori, atunci când mergeau la sabat, işi luau cu sine copiii mici, ca apoi să-i incredinţeze necuratului… În carte, sunt descrise foarte detaliat multe cazuri din „practica” inchizitorilor.  Fiecare capitol începe cu o întrebare, după care urmează nişte raţionamente extrem de ciudate, iar la sfârşit se oferă răspunsul la întrebarea pusă.

În carte, este descrisă, în special, activitatea vrăjitoarelor. Sunt prezentate detaliat toate metodele de vrăjitorii malefice şi metodele de anulare a efectelor acestora. Într-un capitol aparte, sunt enumeraţi oamenii asupra cărora vrăjitoriile nu au niciun efect. In această categorie intră inchizitorii, luptătorii cu vrăjitoarele, oamenii care au efectuat anumite ritualuri (de exemplu, s-au stropit cu apă sfinţită ori s-au atins cu crengi de salcie). Despre vrăjitorii bărbaţi este scris foarte puţin.

Cu toate că în carte se fac acuzaţii la adresa vrăjitoriilor, ideea principală a cărţii este că femeia este vinovată în faţa lui Dumnezeu prin însăşi faptul că ea există, şi deoarece ea, pe deasupra, mai comunică cu diavolul, nu are dreptul la viaţă. Această lucrare teribilă nu are la bază preceptele religioase, cum considerau înşişi autorii tratatului. Ei au indus în eroare oamenii, realizându-şi scopul cu o uşurinţă uluitoare. Numeroasele fraze pompoase din „Malleus Maleficarum”, uneori, par nişte aiureli; nefiind purtătoare de vreo idee concretă, ele sunt lipsite totalmente de sens, fiind alcătuite spre a crea confuzii în conştiinţa omului şi a-i întuneca raţiunea.

Pentru cine şi cu ce scop a fost creată această carte cumplită? Unii savanţi afirmă că oamenii care au creat „Malleus Maleficarum” nu erau normali psihic. Şi totuşi ei s-au pomenit în centrul evenimentelor politice şi, într-o măsură oarecare, le-au influenţat. Aşa a fost să fie: în acea perioadă istorică, superstiţiile se răspândeau foarte repede. Sprenger şi Kramer au dovedit că vrăjitoarele trebuie eliminate din societate, pentru că sunt duşmani ai poporului. Se ştie că o astfel de demagogie are succes în perioadele de instabilitate ideologică şi de crize economice. Kramer şi-a început activitatea în Tirol; localnicii îl urau, încercând să-l evite.

Ca să creadă lumea în existenţa vrăjitoarelor, el a organizat un fel de inscenare, convingând-o pe o femeie să se ascundă în cuptor şi să joace rolul diavolului. De acolo, ea i-a învinuit pe mai mulţi oameni de vrăjitorie, pe care, ulterior, Kramer a ajuns sa-i acuze cazandu-i pe mana. În cele din urmă, episcopul din Briksens a reuşit să-l alunge pe fanatul violent, însă Kramer işi primise deja premiul pentru lucrările sale de la arhiducele Sigismund.

Lucrarea „Malleus Maleficarum” are un fundal economic distinct. În acele vremuri crunte, inchiziţia avea dreptul să confişte averile celor condamnaţi. Din când în când, inchizitorii rămâneau fără mijloace băneşti, şi s-au gândit că sursa lor de finanţe ar putea deveni unii potenţiali „vrăjitori şi vrăjitoare”.

Alcătuind nişte acte de suspectare, ei puteau acuza de vrăjitorie pe oricine, chiar şi pe un aristocrat bogat, astfel apărând posibilitatea de a scăpa uşor de un adversar politic sau economic, incomod bisericii. În instanţa Inchiziţiei, erau luate în considerare orice mărturii împotriva persoanei condamnate: ale unor oameni din stradă, chiar dacă acestea se intâmpla să fie absurde, ale unor criminali, ale oamenilor excomunicaţi şi ale copiilor. Totodată, erau anulate legile juridice existente până atunci.

Conform opiniilor unor savanţi, perioada „vânătorii de vrăjitoare” era favorabilă bărbaţilor. În felul acesta, ei încercau să întârzie emanciparea femeilor şi să consolideze „civilizaţia bărbaţilor”, care işi pierdea echilibrul. Istoricul francez Jules Michelet este convins că, în acea perioadă, se declanşase un adevărat război împotriva femeilor. În anul 1929, el a publicat cartea „Vrăjitoarea şi femeia”, o interpretare originală a evenimentelor, care îi inspiră, şi acum, pe ideologii mişcării feministe.

Versiunea lui Michelet, însă, o confirmă puţini, pentru că printre condamnaţi erau şi mulţi bărbaţi, iar rolul de acuzatori le revine adesea femeilor. Poate că, procedând astfel, femeile căutau să se răzbune pe concurentele atrăgătoare; medicii concurau cu moaşele şi babele doftoroaie, masele populare căutau vinovaţii, pentru a justifica nenorocirile care se abăteau asupra lor. Biserica Catolică recunoştea existenţa diavolului şi a slugilor sale.

Înşişi clericii se ocupau cu lucruri străine creştinismului: le propuneau enoriaşilor diverse mijloace de tămăduiri miraculoase şi de apărare împotriva vrăjitoarelor. Împotriva „vânătorii de vrăjitoare” au început, foarte curând, să se pronunţe unii nobili şi chiar teologi, dar o perioadă îndelungată vocile lor nu s-au făcut auzite. Astfel, în anul 1584, nobilul Reginald Scott, din Kent, a publicat, pe cont propriu, cartea „Descoperirea vrăjitoriei”, un tratat englez convingător, care neagă atotputernicia diavolului şi existenţa reală a vrăjitoarelor.

Culturologul rus Olga Kristoforov, în articolul „Malleus Maleficarum”, scrie despre un alt aspect interesant: „A fost oare ceva asemănător în ortodoxie? Cercetătoarea americană Valerie Kivelson presupune că isteria legată de vânarea vrăjitoarelor nu a ajuns până în Rusia, în special, din cauza unei atitudini deosebite faţă de corpul uman în creştinismul din est… Cu toate că ortodoxismul a moştenit reprezentarea iudeo-creştina despre femeie ca un vas plin cu păcate, el nu a acceptat ideile căderii în păcat a lui Adam şi a păcatului primar drept temelii ale invăţăturii creştine. Consecinţele au fost imense: dacă în catolicism păcatele carnale sunt defectul de bază şi motivul decăderii bărbaţilor, în protestantism corpul omului este considerat un „purtător” al sufletului, în ortodoxism corpul omului este acceptat nu ca un rău inevitabil, ci, mai curând, ca un bun sfinţit prin întruparea Mântuitorului.

Teologii orientali erau mai puţin acaparaţi de ideea păcatului carnal, decât omologii lor din vest şi, respectiv, femeia, prin fizicul său, îi deranja şi îi înspăimânta mai puţin pe creştinii ortodocşi. În Rusia nu exista o teorie teologică privind vrăjitoria şi aceasta nu avea, în Rusia, conotaţii fizice. Pe parcursul proceselor vrăjitoreşti din Rusia, se făcea foarte rar referire la diavol, acest patron al vrăjitoarelor din vest. „Malleus Maleficarum” este una dintre paginile cele mai triste din istoria Europei.

Conducându-se după nişte principii dure, Inchiziţia (îndeosebi cea din Olanda, Austria, Germania, Elveţia) a omorât, conform unor date, de la câteva mii până la câteva zeci de mii de femei nevinovate. Acesta ar fi motivul pentru care unii consideră că Europa a pierdut fondul genetic feminin, asasinând un mare număr de femei frumoase. Spre cinstea şi mândria Bisericii Ortodoxe, aceasta nu s-a molipsit de nebunia Inchizitiei şi astfel compatrioatele noastre şi-au păstrat capul, făcându-i totuşi pe alţii să şi-l piardă din cauza lor!