In anul 1889, autorităţile franceze au decis să organizeze o expoziţie mondială in memoria centenarului Revoluţiei  Franceze. Administraţia oraşului Paris l-a rugat pe faimosul inginer Gustave Eiffel să facă o propunere de proiect în acest sens. Deşi la început a fost puţin derutat, în urma unei evaluări a schiţelor existente, a prezentat planul unui turn de fier. La scurtă vreme, Eiffel şi colaboratorii si au obţinut brevetul care garanta originalitatea proiectului dat. Ulterior, el a cumpărat, de la coechipierii săi, drepturile de exclusivitate.

 Pe data de 1 mai 1886, a fost deschis concursul proiectelor arhitecturale şi inginereşti, care urmau să determine aspectul arhitectural al expoziţiei mondiale. Au participat 107 candidaţi, ale căror proiecte repetau, într-o măsură mai mică sau rnai mare, planul propus de Gustave Eiffel. Au existat şi unele idei destul de extravagante, cum ar fi o ghilotină gigantică, ce trebuia să amintească de Revoluţia Franceză.

Patru proiecte, printre care şi cel al lui Eiffel, au caştigat acest concurs. Atunci, inginerul a adus unele modificări în schiţe, gă-sind un compromis între funcţionalitate şi aspect estetic. În final, comisia a selectat planul lui Eiffel, deşi ideea nu-i aparţinea acestuia, ci colaboratorilor săi – Emile Nouguier şi Maurice Koechlin. Această structură a fost construită în perioada 1887-1889, după o tehnologie descoperită de inginerul român Gheorghe Pănculescu.

Pentru ca turnul să corespundă exigenţelor estetice ale publicului parizian, a fost invitat arhitectul Stephen Sauvestre să cizeleze aspectul artistic al construcţiei. El a propus placarea bazei pilonilor cu piatră, instalarea unor arcade magnifice, ca porţi de acces în expoziţie, amenajarea unor săli spaţioase, cu pereţi din sticiă, pe etajele turnului, rotunjirea părţii superioare a turnului şi folosirea diverselor elemente decorative.

Asamblarea unei construcţii atât de sofisticate în numai doi ani a fost posibilă datorită folosirii unor metode speciale, elaborate de Gustav Eiffel. După ce a câştigat premiul întâi al concursului, inginerul, plin de entuziasm, a exclamat: „Franţa va fi singura ţară cu o lance a drapelului de 300 de metri inălţime!„. Baza construcţiei reprezintă un pătrat cu latura de 125 de metri, iar picioarele turnului indică cele patru puncte cardinale. Fiecare din cei patru piloni de bază se sprijină pe blocuri masive de beton, cu suprafaţa de 26 de metri pătraţi, îngropaţi 15 metri în pământ.

Monumentul are o greutate totală de 10.000 de tone, este asamblat din peste 18 000 de piese metalice, legate intre ele prin mai mult de un milion de nituri, şi, avea la început, o înălţime de 300 de metri, âceasta deviind cu câţiva centimetri, datorită contracţiei şi dilatării aliajului de metale odată cu schimbarea temperaturii aerului.

Bugetul final al construcţiei a însumat 7,8 milioane de franci. Încasările făcute pe parcursul expoziţiei au acoperit aceste cheltuieli, iar exploatarea lui ulterioară a devenit o afacere profitabilă. Edificarea turnului necesita o atenţie sporită în ceea ce priveşte securitatea muncii, acest fapt preocupându-l cel mai mult pe Eiffel.

Pe parcursul construcţiei nu s-a inregistrat nici un accident fatal, însă un astfel de accident s-a produs în timpul instalării lifturilor (care pe atunci erau hidraulice), cauzând moartea unui muncitor. Cea mai mare dificultate, întâmpinată de Gustave Eiffel a fost, în mod paradoxal, instalarea primei platforme. Armăturile masive de lemn trebuiau să susţină patru piloni înclinaţi şi grinzile uriaşe ale primei platforme. Când platforma ocupa o poziţie strict orizontală, ea era fixată de pilonii înclinaţi, iar structura de sprijin din lemn era înlăturată.

După depăşirea acestui prag, construcţia a continuat cu turnul propriu-zis, atât in cursul zilei, cât şi noaptea. Parizienii erau miraţi şi fascinaţi de turnul care creştea spre cer, atât de repede.