Din câte se cunoaşte, prima referire tipărită despre un OZN (obiect zburator neindentificat) misterios a apărut la 29 martie 1888, în săptămânalul Santa Fe Weekly New Mexican. Ziarul relata că tarziu, in seara zilei de 26 martie, locuitorii satului Galisteo Junction observaseră trecerea unui „balon mare” şi auziseră chiotele de veselie ale pasagerilor. Din navă au picat un pahar „de o măiestrie cu totul deosebită” şi o „minunată floare cu o foaie de hârtie asemănătoare mătasei celei nai fine, pe care se vedeau nişte caractere care semănau cu cele japoneze, de pe lăzile de ceai.” Seara următoare, un vizitator chinez-american a afirmat că a recunoscut hârtia care conţine un mesaj din partea prietenei sale, care, după cum a afirmat, călătorea cu nava la New York City.

Ca multe alte povesti despre OZN-uri, publicate către finele secolului al XIX-lea de presa americană, şi aceasta a fost aproape cu certitudine o ficţiune; dar în anii următori aveau să apară ştiri mai credibile în Statele Unite şi in alte ţări. Deşi mai ales ziarele americane înclinau să socotească asemenea apariţii drept glume – ele însele fiind autorii multor inşelătorii – nu există indoiala că astfel de „aeronave”, dacă ar fi fost zărite în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, ar fi fost categorisite drept obiecte zburătoare neidentificate. De fapt, apariţiile unor obiecte cu aspect de aeronavă – obiecte în formă de trabuc, cu lumini multicolore în părţi şi reflectoare ce revarsă fâşii de lumină – continuă până astăzi.

Un noian de ştiri a apărut, la începutul anului 1892, la graniţa dintre Polonia rusească şi Germania. Aşa cum se va întâmpla şi în cazul ştirilor ulterioare despre OZN-uri s-a bănuit că germanii au făurit un tip perfecţionat care putea zbura împotriva vântului (spre deosebire de baloane) şi pluti în atmosferă timp indelungat.

Începând de la jumătatea lunii noiembrie numeroşi martori oculari din zonele urbane şi rurale ale Statelor Unite au semnalat apariţiile unor lumini nocturne staţionare sau care evoluau repeziciune, presupuse a fi ale unor aeronave. Aparatele semnalate în timpul zilei erau de regulă asemănătoare, oarecum, cu un balon care naviga cu coada in faţă, prevăzut cu ceea ce păreau a fi nişte aripi, atât în faţă, cât şi în spatele luminii (din partea de jos), conform relatării făcute de San Francisco Call din 22 noiembrie 1892; ori aveau forma unui „trabuc mare cu o coadă ca de peşte… lung de cel puţin 100 de picioare, cu un corp care părea făurit din aluminiu”, aşa cum a descris Oakland Tribune din 1 decembrie. In unele cazuri martorii oculari au afirmat că au văzut si o elice.

O bună bucată de vreme atenţia presei s-a concentrat asupra afinnaţiei făcută de George D. Collins, avocat din San Francisco, care a susţinut „pe cuvânt de onoare” (deşi ulterior a negat că s-a jurat) că el nu doar il reprezenta pe inventatorul aeronavei şi că el văzuse cu ochii săi minunata invenţie. S-a zvonit că inventatorul era un oarecare E. H. Benjamin, un denstist din statul Maine, cunoscut ca politician de cafenea. Benjamin a declarat reporterilor de la ziarul Call că invenţiile sale „aveau legătură cu dentistica”. Tracasat de aceia care bănuiau că nu a dezvăluit tot adevărul, el s-a ascuns. Reporterii au pătruns prin efracţie în atelierul său, dar nu au găsit nimic, decât doar plombele dentare de aramă. La 24 noiembrie, conform unui articol din Oakland Tribune, W. H. H. Hart, procuror general al statului California, îşi asumase rolul de reprezentant legal al inventatorului. Collins fusese exclus pentru că vorbise prea mult, dar Hart nu era mai puţin limbut. El a spus că existau două aeronave, a doua fiind construită intr-un stat de la răsărit – şi că treaba sa era de „a consolida ambele interese”. Aeronavele urmau să bombardeze fortul spaniol din Havana, Cuba. Ulterior Hart, ca şi Collins înaintea lui, a retractat şi curând a admis că personal nu văzuse invenţia, dar că intâlnise pe cineva care pretindea că el este inventatorul.

Vâlva stâmită în jurul aeronavei din California s-a stins. Insă luna următoare, în februarie, 1897, presa din Nebraska a început să publice relatări primite din districtele rurale despre lumini care survolau „cu o viteză remarcabilă”. In ziua de 4 februarie 1897, martori oculari din Inavale au avut prilejul să vadă de aproape un obiect care avea lumini. Obiectul avea forma conică, era lung de 15-20 de pmetri avea două seturi de aripi într-o parte şi o cârmă mare în evantai” (Omaha Daily Bee, 6 februarie). În următoarele săptămâni un val de apariţii s-a abătut asupra Nebraskăi, apoi asupra statului vecin, Kansas. La începutul lunii aprilie aeronavele se îndreptau spre est, nord si sud, iar toate ziarele vor fi pline de ştiri despre apariţii, zvonuri şi de pălăvrăgeli.

Multe din poveştile dubioase s-au concentrat, aşa cum se întâmplase în California, asupra unor presupuse invenţii secrete. Unele relatări de presă au pretins că aeronavele au aterizat şi că cei din interiorul lor, americani de baştină, au dezvăluit identitatea şi planurile lor unor martori oculari. „Conversaţiile” cu aeronauţii au fost redate cuvânt cu cuvânt în relaţările de presă care susţineau – deşi nu totdeauna – că ştirile sunt demne de crezare, dar ele erau inventate de la început şi până la sfarşit.

Alte falsuri reflectau un curent subteran de speculaţii despre vizitatori extratereştri. A. Le Roy, fermier din Kansas, a depus mărturie sub prestare de jurământ că el, fiul său şi omul angajat cu ziua la muncă au văzut nişte fiinţe cu infăţişare ciudată într-un OZN şi că acestea au prins cu lasoul şi au furat un viţel din ţarcul aflat lângă locuinţa sa. Povestea a produs senzaţie şi s-a bucurat de multă publicitate (fiind redescoperită şi din nou republicată pe larg în literatura despre OZN-uri apărută în anii ’60), dar s-a dovedit a fi o farsă pusă la cale de fermier şi de colegii săi, membrii clubului local al mincinoşilor.

La Aurora, în Texasul de nord, o aeronavă s-a zdrobit de sol şi singurul ocupant, un marţian, a fost îngropat în cimitirul local; cam aşa a relatat cotidianul Dallas Morning News, din 19 aprilie. Această poveste inventată de un locuitor din Aurora, a fost redescoperită în anii ’60 şi ’70, atrăgând cercetători înarmaţi cu cazmale în sătucul prăfuit şi uitat de lume.

Printre numeroasele falsuri s-au aflat, totuşi, unele relatări aparent autentice despre apariţii în formă de trabuc, cu sau fără aripi, precum si apariţii de lumini nocturne descrise în mod diferit, având forma de pară, de ou, de minge sau de litera V, ceea ce sugera că – pe lângă noianul de prostii şi baliverne – se profila marele val modern de OZN-uri, cu întreaga varietate de tipuri de obiecte zburătoare neidentificate.

Deşi spre sfărşitul lunii mai, valul se potolise, apariţiile au continuat să fie semnalate de-a lungul întregului secol care a urmat. De exemplu, în vara anului 1900, doi tineri din Reedsburg, statul Wisconsin, au zărit o aeronavă în formă de dirijabil care plutea în văzduh, în timpul nopţii. Când aparatul a trecut deasupra unui pâlc de copaci, aceştia au început să se clatine ca bătuţi de un vânt puternic, deşi noaptea era calmă. Ediţia din 15 martie 1901, a ziarului Silver City Enterprise, din statul New Mexico, a relatat chiar că un medic local a izbutit să facă o fotografie clară a aeronavei. Din păcate fotografia nu s-a păstrat.

În 1909, un val de apariţii de OZN-uri a străbătut lumea, din Anglia, S. U. A., până în Noua Zeelandă si Australia. In Anglia, apariţiile, care au început în martie se refereau în cea mai mare parte la OZN-uri în formă de torpilă, care evoluau „cu viteză uriaşă”, şi erau prevăzute cu lumini sclipitoare şi cu reflectoare; ele au reanimat temerile exprimate deja cincisprezece ani mai devreme în Europa de est (fără a fi confirmate) despre germanii care spionau zburând la mare altitudine.

In America erau inventatorii secreţi; majoritatea speculaţilor se îndreptau către un locuitor din Worcester, statul Massachusetts, Wallace E. Tillinghast pe nume, deşi nu existau nu există nici acum motive obiective care să indice că avea vreo legătură cu aparatele, pe care locuitorii din New England le văzuseră evoluând pe cer.

In Noua Zeelanda valul s-a declanşat în iulie, la capătul sudic al insulei de sud, apoi a avansat spre nord. Ca şi în cazul apariţiilor anterioare de OZN-uri, martorii oculari au pretins că au zărit siluete umane în aparatele care treceau zburând. Cu un prilej, petrecut la 3 august, un locuitor din Waipawa a susţinut că unul din membrii OZN-ului ar fi strigat la el ceva într-o limbă necunoscută, iar cu un alt prilej s-a afirmat că din aeronavă fuseseră lansate „rachete”, care au căzut în apă. Martorul ocular se afla barcă şi a presupus că el era ţinta atacului.

Un număr de apariţii de OZN-uri au avut loc şi în spaţiul aerian al Australiei. Un alt val de OZN-uri a izbucnit în toamna anului 1912, stirile cu privire la acest eveniment răspândindu-se in toată Europa. Obiectele au fost descrise, ca de obicei, drept aparate mari, în formă de trabuc, prevăzute cu reflectoare puternice. Puţine relatări menţionau existenţa aripilor. Ca şi în cazurile anterioare, s-a afirmat că ele erau în stare să se deplaseze în zbor planat cu mare viteză, chiar şi împotriva vântului. Valul cedase în aprilie, dar apariţiile au continuat să fie semnalate periodic în Europa şi în alte zone.