Istoria unuia din cei mai vestiţi monstri lacuştri începe, potrivit acelora care susţin existenţa unor animale de acest soi, cu 10.000 de ani în urmă. În timpul ultimei ere glaciare gheţarii au săpat unul din cele mai mari lacuri (peste 40 km lungime, 4 km lăţime, pe alocuri atingând adâncimea de 300 de metri), pe pământul care avea să fie numit Scoţia. Când a inceput dezgheţul, marea a pătruns şi a umplut fiordul lăsat urmă de gheţari. Iar când gheaţa a dispărut, pământul s-a înălţat lent şi, în cele din urmă, fiordul a devenit actualul Loch Ness. In decursul timpului, apa de mare a fost înlocuită de apa dulce. Urmasii animalelor care înotaseră în Loch, atunci când acesta era legat de mare, au continuat să trăiască în noile condiţii ale mediului inconjurător.

În anul 565 e.n., un om care se scălda în râul Ness (care porneşte de la capătul de nord al Loch Ness şi se varsă în mare) a murit în condiţii bizare. Sfânta Columba, care a sosit la faţă locului, i-a întâlnit pe oamenii care transportau trupul neinsufleţit. Acestia i-au spus că bărbatul fusese omorât de un monstru care sălăşluieşte în râu. Columba a trimis în apă pe unul din alaiul ei, ca să atragă atenţia fiarei, iar animalul a ieşit la suprafaţă din adâncuri şi s-a îndreptat ameninţător spre inotător. In timp ce norodul privea ingrozit, sfânta a făcut semnul crucii şi, în numele Domnului, i-a poruncit monstrului să plece. Potrivit unui text latin, compilat de Sfantul Adamnan un secol mai târziu, ,,când fiara a auzit glasul sfintei s-a înspăimântat şi a început să fugă înapoi mai iute decât atunci când venise„.

Relatarea nu contine o descriere a infăţişării „fiarei” şi pune accentul pe comportamentul agresiv al acesteia de o manieră care nu se potriveşte şi nici nu se găseşte în relatările contemporane despre monstrul din Loch Ness. Totusi, majoritatea cronicarilor care se interesează de misteriosul animal, consideră că aceasta este prima relatare despre „Nessie”.

De-a lungul secolelor, referiri ambigue despre animalele din Loch au apărut şi în alte documente, dar unii specialişti susţin că în lumina relatărilor din vremurile noastre despre Nessie ele nu sunt relevante. Alţii, sprijinitorii indeobşte, subliniază tradiţiile europene larg răspândite despre „caii de apă” pe care scoţienii îi numesc „kelpie”. Credinţa populară susţine că aceşti kelpie au găsit în apele lacului Ness un sălaş deosebit de plăcut. De aici porneau acei malefici kelpie, care luau infăţişarea de cai, ademenindu-i pe călătorii neştiutori să-i incalece, pentru ca apoi să se arunce în primul curs de apă, înecându-şi victimele. Legătura dintre supranaturalii kelpie şi (presupuşii) monştri biologici din lacuri este nebuloasă. În afară de asocierea evidentă a acestor fiare stranii cu apa dulce a râurilor şi lacurilor, există un singur fapt care poate constitui o legătură şi anume descrierile făcute de martorii oculari din perioada contemporană care i-au prezentat pe Nessie şi pe monstrii din alte lacuri ca nişte fiinţe ale căror capete seamănă cu capul unui cal.

După ce prin 1930 şi anii următori monstrul a devenit o senzaţie mondială, au apărut multe persoane, locuitori din zona Loch Ness sau de prin alte locuri, care au început să povestească întâmplări petrecute în primii ani ai secolului sau chiar mai înainte. De exemplu, în 1934, D. Mackenzie i-a scris lui Rupert T. Gould, autorul primei cărţi dedicată fenomenului Ness (Monstrul din Loch Ness şi altele, 1934), povestindu-i despre o aparitie care ar fi avut loc prin 1871 sau 1872. La amiaza unei zile insorite de octombrie, el a văzut „ceva care semăna cu o barcă răsturnată zbătându-se în apă„. La 20 octombrie, 1933, ziarul The Scotsman publica o scrisoare primită de la ducele de Portland, în care acesta işi depăna amintirile:

„Prin 1895, scria el, când am luat în arendă pescuitul de somoni in Loch Oich şi râul Garry, pădurarul, hotelierul şi pescarii amatori mi-au vorbit adesea despre o fiară uriaşă, îngrozitoare – cum o numeau ei – care se ivea în Loch Ness„.

În 1879 şi 1880 două grupuri de oameni au fost martori oculari – dacă ar fi să acordăm crezare declaraţiilor lor retrospective – la apariţia unui animal mare, de culoare cenuşie ca a elefantului, cu cap mic la capătul unui gât lung, care păşind legănat a intrat în apă.

Cuvinte ca: barcă răsturnată, culoarea cenuşie a elefantului, cap mic, gât lung şi chiar adjectivul „ingrozitor”, vor fi folosite în numeroase relatări, ulterioare despre Nessie. Cronicarii acestui fenomen apreciază că apariţiile monstrului se numără cu miile. La mijlocul anilor ’70, biologul Roy P. Mackal afirma: „De-a lungul anilor au avut loc peste 10.000 de apariţii la Loch Ness care au fost semnalate, dar mai puţin de o treime din acestea au fost inregistrate.”

Monstrul din Loch Ness – varianta clasica

La 27 august, 1930, ziarul Northern Chronicle care se tipărea la Inverness, localitate situată la capătul de nord al loch-ului, relata că în urmă cu o lună trei oameni ieşiseră la pescuit cu barca; deodată – aşa cum s-a exprimat unul din cei aflaţi în barcă – au văzut „un vârtej la vreo 600 de metri în susul loch-ului. Am zărit un şuvoi azvârlit la mare inălţime în văzduh… A continuat până a ajuns la 300 de metri, apoi cauza care provoca tumult în apă s-a indreptat spre sud, într-un arc de cerc larg şi s-a îndepărtat de noi. Naviga cu o viteză de 35 km/h, după părerea noastră. De asemenea, am apreciat că partea vizibilă, măsura vreo 60 de metri şi se înălţa cam 1 metru deasupra apei. Valurile provocate au zdruncinat violent barca„. Deşi nu a descris sursa tulburărilor provocate în apă, el a afirmat că era „fără indoială” o vietuitoare şi „nu una normală”.

După apariţia acestei povestiri, cititorii au trimis numeroase scrisori (publicate în numărul din 3 septembrie al ziarului) prin care confirmau că ei înşişi sau alte persoane au fost martori oculari la apariţia misterioaselor animale din Loch Ness. Cu toate acestea, episodul nu a avut răsunet şi nu a captat atenţia generală.

Totul avea să se modifice în urma unui incident petrecut în după-amiaza zilei de 14 aprilie, 1933, lângă Abriachan, un sat situat la nord-vest de Loch Ness. O pereche ce călătorea cu maşina a zărit o masă enormă ieşind la suprafaţa apei. Ei au oprit maşina şi timp de câteva minute au privit la „uriaşul animal, care se bălăcea în loch”. La 2 noiembrie, The Inverness Courier publica relatarea făcută de Alex Campbell, care afirma că şi el a fost martor la apariţii. Evan Barron, editorul ziarului, a calificat animalul drept „monstru”, iar articolul a captat atenţia presei din Scoţia. Apoi au avut loc multe apariţii (observate, se pare, datorită faptului că prelungirea unui drum mai vechi de-a lungul malului a impus înlăturarea obstacolelor naturale ce împiedicau vizibilitatea) care în cele din urmă au captat atenţia lumii întregi. În octombrie, când au fost publicate peste 20 de articole după incidentul din 14 aprilie, „monstrul din Loch Ness” se născuse.

În decursul anilor s-a realizat un portret complex al monstrului. (Totuşi, câteva relatări descriu o fiinţă complet diferită şi chiar stranie. Despre acestea vom vorbi curând). Portretul clasic al lui Nessie ne prezintă un animal cu gât lung, vertical, cu capul având o circumferintă potrivită. La capătul gâtului martori oculari au spus că văzuseră un fel de coamă de păr. Capul, asa cum s-a afirmat, avea aspectul capului de cal. Trupul lung, fusiform, avea una, două sau trei cocoaşe, (ceea ce, în opinia lui Mackal, sugera existenţa mai multor animale), precum şi o coadă lungă şi groasă. Persoanele care afirmă că l-au văzut pe uscat de regulă au semnalat că Nessie avea pe trup nişte protuberanţe asemănătoare aripioarelor, care erau cauza mersului greoi şi şovăitor pe pământ, dar care – de bună seamă permiteau să se deplaseze cu uşurinţă în apă. Culoarea era prezentată diferit: cenuşie, brună sau neagră, deşi uneori martorii oculari au semnalat culori mai deschise. Se ridica şi se scufunda vertical cu iuţeală, în apă. Apărea aproape totdeauna când lacul era calm.

Dacă Loch Ness găzduieşte ceva neobişnuit, bunul-simţ şi biologia impun ideea existenţei a mai multor fiinţe. Primii scriitori care au consemnat fenomenul, printre care şi Gould, asigurau cu naivitate că loch-ul adăposteşte o singură fiinţă; dar partizanii monstrului din Loch-Ness au abandonat de mult această părere şi susţin că o populaţie de animale – a căror specie nu este cunoscută şi care se inmulţeşte, zămislindu-se sălăşluieşte în apele lacului. Într-adevăr, relatările despre existenţa a mai multor Nessie se fac auzite, deşi nu prea des. Scottish Daily Press din 14 iulie, 1937, de exemplu, scria că opt persoane au zărit „trei monştri la vreo 300 de metri în apă. La mijloc se afla unul cu două cocoaşe negre, lucioase, lungi de 1 metru jumate care se înălţau aproximativ 60 centimetri deasupra apei; in dreapta şi stânga lui se afla câte un monstru mai mic”.

Dacă ţinem seama chiar şi numai de faptul că estimările dimensiunilor diferă de la caz la caz, devine evident că nu e vorba totdeauna de apariţia aceluiaşi animal. Aprecierea lungimii variază de la 1 metru (este drept, în puţine relatări despre „puişori de monştri”) şi până la 22 de metri. Unii cercetători ai Fenomenului Nessie resping aprecierea de la urmă, socotind-o exagerată, dar alţii susţin că relatările despre această categorie uriaşă s-ar putea referi la un „taur”, specimen ajuns la maturitate. Cele mai multe relatări indică o lungime care variază între 5 si 10 metri.

Apariţia pe uscat a monstrului

Si scepticii şi adepţii sunt de acord că otariile, păsările scufundătoare, efectele valurilor şi alte fenomene convenţionale dau naştere măcar la unele apariţii. Asemenea explicaţii nu se potrivesc la un subcapitol al relatărilor despre Nessie. Despre ele, H. H. Bauer, savant şi comentator avizat al fenomenului Nessie, scria:

„Provoacă multă dar inevitabilă – nedumerire celor mai aprigi cercetători existenţa unui mic număr de martori oculari care susţin că au văzut mai mulţi Nessie pe uscat. În Nessiedom au loc asemenea evenimente, care se pot compara cu „întâlnirile de gradul trei” in O.Z.N.-ologie. Eşti confruntat direct cu un fenomen în care persoane aparent sincere şi echilibrate susţin realitatea experienţei lor de un soi improbabil. Apariţiile pe pământ au făcut parte de la început din ansamblul problemei, iar credinţa că Nessie există a complicat şi mai mult lucrurile„.

Pe de altă parte se poate argumenta că asemenea „intâlniri de gradul trei” fac ca identificarea sau perceperea eronată să fie, mai puţin probabilă, ceea ce înseamnă că martorii nu mint, si că au dat peste ceva cu adevărat iesit din comun. În ultima ipoteză, apariţiile terestre întăresc credibilitatea confraţilor acvatici şi consolidează pozitia vieţuitoarelor anormale, cu gât lung cu alte cuvinte a clasicilor Nessie – din loch. Trebuie remarcat, de asemenea, că cel puţin unele din apariţii nu fac decât să complice situaţia.

Apariţia terestră cea mai celebră s-a petrecut în după-amiaza zilei de 22 iulie, 1933. Domnul şi doamna F, T. G. Spicer au povestit că pe când se îndreptau cu maşina spre sud, pe partea de est a loch-ului, între Dores şi Foyers, au zărit un animal bizar la 200 de metri, în faţa lor. Spicer povesteşte că „fiinţa nu se târa ca o reptilă, ci se arcuia şi a traversat şoseaua în salturi; însă datorită unor pante nu i-am putut vedea membrele inferioare. Măsura 10-12 metri în lungime, culoarea trupului era cenuşie ca a elefantului, trupul îi era mătăhălos şi avea gâtul lung. Nu i-am văzut coada şi nici gura pe ceea ce părea să fie capul fiinţei. Probabil că făcuse coada colac în jurul trupului căci am observat o ieşitură deasupra umărului, parcă ar fi cărat ceva în spinare”. Soţii Spicer au folosit adjectivele „oribil”, „abominabil”, „o privelişte infricoşătoare”, la decrierea misterioasei făpturi.

La 5 ianuarie, 1934, în jurul orei 1 dimineaţa, studentul veterinar W. Arthur Grant, care călătorea cu motocicleta, era aproape să se ciocnească de un animal, la nord de oraşul Abriachan. Animalul a traversat şoseaua de la dreapta la stânga, şi-a croit drum prin frunziş şi s-a aruncat în loch, dispărând imediat sub apă. Ulterior Grant a povestit:

„Avea capul ca al şarpelui sau al ţiparului, turtit la creştet, ochii mari ovali, gâtul lunguieţ şi coada destul de mare. Trupul era mai gros spre coadă decât spre partea din faţă. Culoarea lui era neagră sau brună, iar pielea semăna cu cea a balenei.”

Ultima apariţie terestră a avut loc la 28 februarie, 1960, şi a avut drept subiect acelaşi specimen clasic. Uitându-se cu binoclul, într-o după-amiază, Torquil MacLeod a observat un animal cu gât lung şi înotătoare. Jumătatea superioară era vizibilă, restul aflându-se în apă. El a urmărit animalul cu privirile timp de 9 minute, până când „a făcut o mişcare, ceva între salt şi rostogolire, spre stânga, până când trunchiul a ajuns drept în faţa mea, apoi a sărit în apă şi, după toate aparenţele, s-a dus imediat la fund„.

Alte apariţii se referă la animale atât de bizare şi atât de nelogice, încât partizanii care abordează în mod ştiinţific fenomenul Nessie susţin, de obicei, că martorii oculari au perceput greşit monstrul clasic, ori au dat – aşa cum opina Mackal într-un caz anumit (la care ne vom referi in continuare şi care o implică pe doamna Reid din Inverfarigaig) peste „un specimen deformat congenital al unei vite de munte, comună în regiune”. Abstracţie făcând de conţinutul cu totul nefiresc, aceste relatări nu par, cel puţin din punctul de vedere al sincerităţii martorilor oculari – nici mai mult, nici mai puţin credibile decât acelea pe care teoreticienii adepţi ai lui Nessie le agrează.

În 1990, Scots Magazine a tipărit o relatare nepublicată până atunci despre o apariţie petrecută în aprilie, 1932. Colonelul L. McP. Fordyce a scris că pe când călătorea cu soţia în maşină, într-o dimineaţă pe un drum de pădure în partea de sud a loch-ului, au văzut la aproximativ 150 de metri în faţă „un animal enorm” care a traversat şoseaua, îndreptându-se după toate aparenţele spre apă. Ulterior, colonelul îşi reamintea:

„Păşea ca un elefant, dar părea rezultatul incrucişării unui cal foarte mare cu o cămilă, căci avea cocoaşe, iar capul mic îl avea la capătul unui gât lung. Am oprit maşina şi l-am urmărit, pe jos, o scurtă bucată de drum. De la spate părea că este de culoare cenuşie şi păros. Gâtul lung şi subţire îi dădea infăţişarea unui elefant cu trompa ridicată. Avea picioare lungi şi subţiri şi o coadă de asemenea subţire, păroasă.” Curând Fordyce şi-a pierdut stăpânirea de sine şi s-a refugiat la adăpost în maşină. Zarva stârnită pe plan internaţional despre „monstrul din Loch Ness” se potolise de peste un an, iar soţii Fordyce nu ştiau în ce context să plaseze experienţa lor. Ei au considerat, în cele din urmă, că văzuseră un animal straniu care scăpase din menajeria vreunui circ.

Oricât de ciudat s-ar părea, fiare la fel de neverosimile figurează în alte relatări.

La 20 octombrie 1933, The Scotsman publica scrisoarea trimisă de unul din strănepoţii lui Patrick Rose, în care afirma că străbunul său auzise, în 1771, despre apariţia unui monstru, „un soi de corcitură de cal cu cămilă”. În 1912, un grup de copii a zărit, de la distanţa de numai câţiva metri, „un animal cu gât lung, cu aspect de cămilă”, care intra în loch. Era de culoarea nisipului şi avea patru picioare.

Dar aceasta nu este ultima relatare despre fiarele terestre din apropierea loch-urilor. În timp ce călătorea de-a lungul malului nordic al loch-ului, la 5 dimineaţa, într-o zi de aprilie a anului 1923, Alfred Cruickshank a depistat după cum s-a relatat – la vreo 50 de metri în faţa sa „un trup cocoşat, înalt de vreo 2 metri şi lung de 4 metri, cu burta târându-se pe pământ” şi o coadă apreciabilă. Păşea pe patru picioare groase ca ale elefantului şi avea labe mari. „Am văzut-o – a spus el profilându-se ceea ce părea a fi capul, mare şi cu nasul bont, aşezat direct pe trup; cu alte cuvinte nu prea avea gât”. Cruickshank susţinea că animalul semăna cu un „hipopotam enorm” în unele privinţe, deşi nu chiar în toate aspectele. A lansat un fel de „lătrat strident” înainte de a dispărea în apă. În decembrie, 1933, doamna Reid a văzut după cum afirma – ceva care i s-a părut că semăna cu un hipopotam mare, păros, cu picioare scurte, de culoare închisă si cap rotund şi gros, în timp ce se odihnea pe povânişul loch-ului.

În mod curios, exceptând cazul menţionat mai sus, apariţiile terestre au incetat după anii ’30. Chiar şi apariţiile acvatice, care nu erau dintre cele mai bine documentate, au drept obiectiv animale care diferă de monstrul clasic. O scrisoare publicată de Argus, un ziar scoţian, la data de 7 iunie, 1933, relata: timp ce zburam deasupra [Loch Ness] săptămâna trecută în vecinătatea castelului Urquhart, noi am zărit în adâncuri o siluetă ce semăna cu un aligator mare, lung de vreo 8 metri şi lat de 1 metru. Un an mai devreme, în februarie, 1932, o femeie a văzut înotând în susul râului Ness un animal de 2-3 metri lungime, pe care l-a descris ca fiind „un crocodil”. La începutul secolului al XIX-lea, unele relatări menţionau apariţia, din când în când, în loch a unui animal care semăna cu o «salamandră uriaşă». Mai înainte, în 1880, scafandrul Duncan MacDonald, care cerceta epava unei nave scufundate la capătul extrem de sud al loch-ului, a zărit «o fiară foarte bizară, care arăta ca o broască uriaşă». Ingrozit, a refuzat să se mai scufunde în loch.”

Fotografii cu Monstrul din Loch Ness

In pofida poveştilor şocante, cea mai mare parte a relatărilor prezintă o fiinţă cu gât lung care, cei ce au noţiuni de paleontologie, cred că seamănă cu pleusiozaurul, o reptilă de apă care potrivit cunoştinţelor ştiinţifice – a dispărut de pe pământ în timpul primei perioade jurasice, în urmă cu 65 de milioane de ani. Descrierile făcute de majoritatea martorilor oculari diferă doar în ce priveşte dimensiunile fiarei.

Fenomenul Ness s-a declanşat la fel ca fenomenul O.Z.N., cu un mare număr de relatări făcute de martori oculari individuali a căror sinceritate şi sănătate mentală aparent nu pot fi puse la îndoială. Asemenea mărturii merită să fie tratate cu respect şi nu trebuie să fie respinse fără discemământ. În afară de aceasta, dovezile pentru Nessie includ fotografii, filme şi hiregistrări sonore, care par să confirme prezenţa unei vieţuitoare sub apă sau străfundurile apei. Hugh Gray, care locuia pe malul de sud-est al loch-ului, a izbutit să facă, la 13 noiembrie, 1933, prima fotografie a monstrului de la distanţa de 200 de metri şi dintr-un punct avantajos situat la aproape 15 metri. Fotografia nu e prea clară şi arată un obiect care în mod evident inaintează cu vigoare. În partea stângă se prelungeşte ceva în formă de şarpe, probabil dacă acceptăm ideea că Gray a surprins un animal pe peliculă – gâtul sau un organ înotător. Gray considera că acea prelungire reprezenta gâtul fiarei, cu capul sub apă. În general fotografia e acceptată ca fiind autentică, totuşi ea este prea ambiguă pentru a da o rezolvare problemei. Aşa cum s-a exprimat J. R. Norman, de la Muzeul Britanic de Istorie Naturală: „Mi-e teamă că fotografia nu ajută la soluţionarea problemei”.

În luna aprilie a anului următor, locotenent-colonelul Robert Kenneth Wilson a realizat fotografia considerată cea mai celebră din toate câte s-au făcut cu Nessie, cunoscută sub numele de ,fotografia chirurgului”; de fapt Wilson era medic ginecolog. Fotografia, care a fost larg răspândită de presă (de fapt prima şi cea mai impresionantă din cele două pe care a reuşit să le facă) este interpretată de partizanii lui Nessie drept imaginea unui plesiozaur la care se observă gâtul lung, curbat şi capul. Dar, aşa cum era de prevăzut, fotografia realizată de Wilson nu a pus capăt controverselor; până şi data când a fost făcută e subiect de discuţie. Cei mai sceptici sugerează că data realizării imaginii a fost 1 aprilie, cu implicatiile ei evidente; informaţiile cele mai credibile indică data de 19 aprilie. Pe de altă parte, fotografia a doua – mai puţin cunoscută care arată doar capul şi o mică parte a gâtului, i-a determinat pe unii (printre care „partizanul” Mackal şi „scepticul” Stewart Campbell) să susţină că animalul era mic şi de aceea putea fi o pasăre sau o otarie în curs de a se scufunda ân apă. Probabil că problema nu va fi niciodată rezolvată.

O altă fotografie importantă prezintă în aparenţă o aripă inotătoare ataşată la un animal mare, clar invizibil, aflat în apă, (F. C. Adams, 14 august, 1934). Alte fotografii nu prezintă decât unele valuri care nu prea seamănă cu undele obişnuite provocate de traficul pe lac de bărci sau de alte obiecte. Unele fotografii dramatice realizate de Frank Searle cu teleobiectivul, de la începutul şi până la mijlocul anilor ’70, precum şi ale lui Anthony „Doc” Shiels (1977) au apărut in reviste şi cărţi, dar cercetătorii serioşi le consideră falsuri.

Alte fotografii subacvatice, realizate în 1972 şi 1973, ar fi trebuit să pună capăt disputelor în favoarea lui Nessie, dar ele nu au făcut decât să intensifice controversele: în cazul acesta scepticii cei mai vehemenţi au acuzat că fotografiile au fost falsificate.

Episodul s-a declanşat în noaptea dtt 7 august, 1972, când cercetătorii de la Academia de Stiinţe Aplicative din Massachussetts şi de la Biroul de Cercetări Loch Ness patrulau în apropiere de golful Urquhart. O barcă transporta aparatură sonar, cealalta conţinea camere de filmat şi alte echipamente. La ora 1 dimineaţa sonarul a perceput un obiect neidentificat la aproximativ 40 de metri depărtare, în raza de acţiune a unui aparat subacvatic de determinare a formei şi vitezei de deplasare însă care, aparent, se afla sub sau deasupra razei de acţiune a camerei de filmat, deoarece nimic nu a apărut pe peliculă. Patruzeci de minute mai târziu au fost detectate două siluete voluminoase, lungi de 10-12 metri şi late de circa 3-4 metri, cu indicaţii clare că somonii fugeau din faţa lor. Semnalele au încetat după câteva minute.

Investigatorii Academiei au luat camera subacvatică si au dus-o în S. U. A. pentru ca filmele să fie developate în laboratoarele Eastman-Kodak. Două cadre arătau ceva asemănător unei aripi mari de înot ataşată, în aparenţă, unui corp de formă nedefinită, Alte cadre cuprindeau imagini defocalizate a două obiecte. Imaginea cea mai clară – în sens relativ exprimându-ne – sugerează un Nessie clasic: gât lung, trup mătăhălos şi aripi înotătoare. Obiectele se aflau la punctul unde ecoul sonarului le depistase. Pentru a ameliora imaginea aripii înotătoare, care era întunecată din pricina apei tulburi din loch, fih-nul a fost transferat la Laboratoarele de Propulsie Turbojet (L. P. T.) unde se prelucrează şi se analizează în mod obişnuit fotografii pentru agenţiile oficiale militare şi ştiinţifice. Acolo, cu ajutorul unei tehnici standard, computerizate, părţile întunecate de pe imaginea originală au fost inlăturate. Fotografiile care ulterior au apărut în revista Nature şi in alte publicaţii cuprindeau imaginile îmbunătăţite şi nu cele originale. Cercetătorii Academiei au scris: „Această tehnică s-a dovedit a fi foarte eficientă ea fiind folosită pentru limpezirea imaginilor luate în spaţiu, în justiţie la identificarea amprentelor şi în medicină la clasificarea cromozomilor… Ea nu poate adăuga ceea ce nu există”. Conform analizelor, organul înotător ataşat trupului era lung probabil de 2 metri.

Analiştii care au studiat înregistrările sonar au fost de acord că ele prezentau ceva neobişnuit şi acel ceva era aproape cu siguranţă ceea ce apăruse pe film. Observatorii din exterior, inclusiv oamenii de ştiinţă şi jurnaliştii, care până acum respinsese existenţa unui Nessie, începeau să-şi reconsidere poziţia. Chiar şi revista Time, care în mod tradiţional era ostilă anomaliilor de orice fel, a cedat, scriind: „Acum scepticii trebuie să-şi reconsidere Indoielile”. Pentru Nicholas Witchell, reporter la televiziunea britanică, autor al unei cărţi de succes despre Monstrul din Loch Ness, „coincidenţa dintre întregistrările sonar şi fotografie… reprezintă o dovadă de netăgăduit a prezenţei animalului. Ele se coroborau şi se completau reciproc. Aceasta înseamnă un inceput.”

În iunie, 1975, echipa Academiei a obţinut dovezi şi mai uimitoare: două fotografii realizate la distanţă de şapte ore una de cealaltă, în dimineaţa zilei de 20. Informaţia publicată de Technology Review preciza că prima fotografie cuprindea „partea superioară a trupului, gâtul şi capul fiinţei”. Din nou apa tulbure din Loch Ness a împiedicat o identificare sută la sută. Pe de altă parte, nu era nevoie să recurgi la imaginaţie pentru a-i stabili trăsăturile. Și mai socantă era a doua fotografie, care reprezenta după cum se putea observa chiar faţa monstrului surprinsă la nici 1 metru jumate de obiectivul camerei. „Capul” era asemănător cu al unui cal, aşa cum îl descriseseră numeroşi martori oculari; pe cap se puteau observa şi cele două corniţe pe care unii le menţinuseră. (Unul dintre aceştia a fost Mackal, care în 1966 a observat un obiect convex care se mişca în apă; avea dimensiunea unei farfurii obişnuite, era de culoare neagră, cu două ieşituri verticale de aproximativ un 3 cm grosime… Obiectul era în mod evident ataşat la o masă voluminoasă”). Potrivit constatărilor făcute de cercetători, măsurătorile arată că „gâtul” avea grosimea de 50 centimetri, „botul” măsura cam 22 cm în lungime şi 13 cm în lăţime, iar cornul de pe creasta centrală se înălţa cam vreo 14 cm. În literatura care se ocupa de fenomenul Ness, imaginea a fost repede botezată „fotografia cu capul zmeului”.

Toate acestea au întărit nădejdea partizanilor lui Nessie că acum curentul principal va fi favorabil, în cele din urmă, recunoaşterii faptului că în loch există animale neobişnuite. Pe temeiul fotografiilor, zoologii de la Institutul Smithsonian, Muzeul Regal Ontario, Universitatea Harvard, Acvariumul Noii Anglii şi alte instituţii prestigioase, fie au sprijinit necondiţionat existenţa lui Nessie, fie au declarat că acum există o reală posibilitate. Însă savanţii de la Muzeul de Istorie Naturală de la Londra au făcut notă discordantă a cărei rezonanţă avea să se amplifice o dată cu trecerea timpului, în anii următori. Deoarece o parte din „gât”, în apropierea „capului”, în prima fotografie din 1975 nu era vizibilă, criticii au conchis că animalul nu există. Aceştia au justificat în felul următor: „Poza trebuie interpretată că prezintă două obiecte, probabil două obiecte plutitoare, care puteau lua această formă”.

În 1984, Leon Jaroff, editor al revistei de ştiinţă popularizată Discover, critic virulent al tuturor pretinselor fenomene neortodoxe, a publicat şi a susţinut alegaţiile formulate de doi ingineri electricieni care învinuiau că cineva, probabil Robert Rines, şeful echipei Academiei – a „retuşat” fotografiile cu înotătoarele, din 1972, transformând imaginile granulate şi neclare într-o falsă dovadă în sprijinul existenţei unui animal necunoscut. Allan Gillespie, care a participat la analizarea fotografiilor în cadrul L.P. T., a respins acuzaţia ca nefondată; pozele publicate – a spus el – au fost realizate prin suprapunerea peste imaginea originală a mai multor straturi realizate de computer. „Conturul aripii înotătoare e vizibil la fotografia originală”, a precizat el., De fapt, membrii echipei descriseseră cu ani în urmă ceea ce Discover „descoperise” (vezi mai inainte).

Adrian Shine, de la Loch Ness and Morar Project, susţine: „capul de zmeu” din 1975 era în realitate „un buştean în putrefacţie”. Shine a adus la suprafaţă buşteanul şi l-a fotograflat, după care a expus imaginea rezultată alături de poza cu capul, relevând similarităţile. Majoritatea observatorilor însă nu au găsit nici o asemănare. Cei care sunt în favoarea fotografiei Academiei, scot în evidentă faptul că imaginea expune similarităţi bilateral aşa cum te poţi aştepta să afli la o vietuitoare. Răposatul Tim Dinsdale, cel mai vestit cercetător al fenomenului Loch Ness, a avansat o explicaţie alternativă diferită: dacă rotim cu 90 de grade, obiectul va fi perceput ca un bloc-motor cu ţeava de esapament, a spus el; asemenea obiecte sunt lepădate în mod obişnuit în golful Urquhart, care e folosit şi ca loc de amarat bărcile. În pofida faptului că incertitudinile rămân, fotografia e calificată astfel: imaginea pur şi simplu seamănă mai mult cu capul unui animal, decât orice altceva. Corecte sau greşite, celelalte interpretări ridică semne de întrebare.

Alte dovezi ca Monstrul din Loch Ness ar exista

Malcolm Irvine de la Societatea Cinematografic Scoţiană a realizat primul film cu Nessie, la 12 ianuarie, 1933, în golful Urquhart. Filmul durează două minute si arată un obiect lung, intunecat, de-abia ieşind la suprafaţa apei la 100 de metri distanţă. La fel ca alte, filme autentice despre Nessie şi această peliculă este incitantă, dar neconcludentă.

Soarta unui alt film de interes major nu este cunoscută (dacă o fi existat cu adevărat). Se spune că fih-nul a fost realizat prin anii ’30 de un medic londonez numit McRae. Filmul, care dura câteva minute, ar fi surprins o făptură cu trei cocoase, un cap uşor conic pe care se distingeau două protuberanţe ca nişte coarne, o coamă rigidă pe gâtul lung şi, la un moment dat când se rostogoleşte, o aripă înotătoare. Se presupune că de teama de a fi ridiculizat, McRae a hotărât să nu dea în vileag filmul si l-a arătat doar unor buni prieteni, printre care şi pictorul de peisaje Alastair Dallas, care a confirmat existenţa peliculei prin anii ’60 lui F. W. Holiday, cercetător al fenomenului Loch Ness. În 1977, Mackai a vizionat 22 de filme despre care se pretindea că îl prezentau pe Nessie şi despre care el a spus:

“Eu clasific 23 la sută (adică 5 filme) ca dovezi pozitive şi 30 la sută (şase filme) ca fenomene cunoscute; 40 la sută nu pot fi clasificate în nici una din cele două categorii, în principal pentru că nu furnizează date tehnice, din cauza calității slabe a filmărilor, distanţa prea mare, etc.”

Printre cele mai importante se număra filmul lui Tim Dinsdale. La 23 aprilie, 1960, în a şasea şi ultima zi de pândă la lac, Dinsdale şedea în maşină pe povâmişul unui deal lângă Foyers, pe partea de răsărit a malului. Deodată, la 4 km spre mijlocul apei, a zărit un obiect ciudat, care şedea nemişcat. El a coborât din maşină, a început să cerceteze cu binoclul şi a văzut „o formă ovală, lunguiată, de culoarea mahonului… I se vedea silueta completă, de la un capăt la celălalt, căci se afla în bună parte deasupra apei, dar nu am observat să aibă aripi dorsale… Apoi mi-am dat seama că se mişca deoarece apa se increţea şi răspândea undele generate la capătul indepărtat al obiectului. Atunci am înţeles că vedeam spinarea arcuită a unei vieţuitoare exţraordinare„. El a filmat patru minute cu o cameră de 16 mm, în timp ce animalul se îndepărta, înotând pe jumătate scufundat în apă şi cotea scurt spre stânga. Deoarece rola era pe terminate a oprit filmarea, nădăjduind – zadarnic că ciudata făptură va scoate capul din apă.

Ulterior, Dinsdale a avut prezenţă de spirit să-şi asocieze un tovarăş şi, împreună cu acesta, a navigat în direcţia unde dispăruse vietuitoarea. Dinsdale a izbutit s-o filmeze pe când trecea prin fata sa. În 1966, Centrul Unificat de Culegere de Informaţii pe Calea Aerului (C. U. C. I. A.) din Anglia a analizat primul film, folosindu-l pe al doilea ca bază de comparaţie. Analiştii au determinat că barca din care se filmase era lungă de 4 metri şi naviga cu viteza de 14 km/oră. În fapt, dimensiunea bărcii era de 5 metri, iar viteza de 15 km/oră. Cu alte cuvinte, estimările făcute de C. U. C. I. A., erau în general corecte. Potrivit aprecierilor C. U. C. I. A. obiectul din primul film în mod categoric nu era o barcă (o explicaţie susţinută de sceptici) ci „probabil… un obiect insufleţit”. Cocoaşa măsura în lungime între 4-5 metri şi se înălţa la vreun metru deasupra apei. Obiectul avansa cu aproximativ 20 km/oră.

Filmul lui Dinsdale e considerat o dovadă majoră în favoarea existenţei lui Nessie. În anii care s-au scurs de atunci nu a fost prezentată nici o obiecţie serioasă faţă de analiza realizată de C. U. C. I. A.

După cum s-a relevat mai înainte, sonarul a depistat obiecte asemănătoare lui Nessie, în mai multe ocazii. Primul incident cunoscut s-a petrecut in 1954 când o navă comercială a sesizat un obiect mare, care plutea avansând la adâncimea de 120 de metri. Între 1968 şi 1970 D. C. Tucker de la Universitatea Birmingham şi tovarăşii săi, folosind aparatură sonar plasată la mal şi la bordul unor ambarcaţiuni au detectat repetate rânduri – obiecte însufleţite ce înotau şi se scufundau la mijlocul sau pe laturile loch-ului; uneori au fost depistate şi grupuri de obiecte. În unul din cazuri grupul era format din 5 până la 8 obiecte. Comportamentul, viteza şi dimensiunile lor l-au convins că nu erau peşti.

Cercetătorii au continuat să investigheze loch-ul cu ajutorul sonarului. Mackal a stabilit nouă contacte credibile până în primii ani ai deceniului al optulea. De atunci numărul lor a crescut sensibil, datorită eforturilor depuse de Proiectul Loch Ness şi Morar, precum si a iniţiativelor individuale sponsorizate de companiile tehnologice şi electronice. Între 8 şi 10 octombrie, 1987, cea mai ambiţioasă dintre aceste acţiuni (căreia i s-a făcut şi o publicitate intensă) numită. Operaţiunea Deepscan, a mobilizat peste 20 de ambarcaţiuni la suprafaţa loch-ului pentru investigare cu sonarul. Deşi au acoperit doar partea sudică, au fost stabilite zece contacte.

Pareri si Explicatii

Scepticii consideră că monştrii din Loch-Ness există numai în imaginaţia unora, imaginaţie alimentată de minciuni şi credulitate. În favoarea acestei poziţii pledează îndelung Maurice Burton in cartea sa Monstrul duzoriu (1961) şi Ronald Binns în volumul Misterul Loch Ness Elucidat (1984). Cărtile lor cuprind argumente, dar suferă din pricina tonului excesiv de polemic, precum şi a refuzului de a accepta ceea ce pare de-acum evident: faptul că ceva ieşit din comun apare în loch. A nega existenţa oricărei taine inseamnă a provoca o sumedenie de întrebări. În stadiul actual este mai inţelept să te întrebi dacă fenomenul din spatele misterului este doar neobişnuit sau de-a dreptul extraordinar. Explicaţiile care se referă la posibilitatea menţionată la început se referă la ţipari uriaşi, la palmipede (mai ales elefanţii de mare) şi sirenianele (vaca de mare a lui Steller). Dar nici unul din aceste animale nu seamănă cu descrierile făcute de martorii oculari şi nici cu imaginile din fotografii sau filme.

Dintre explicaţiile ieşite din comun – care este şi cea mai populară se detaşează aceea care susţine că animalele sunt plesiozauri care s-au adaptat la apa rece din Loch Ness, a cărei temperatură la adâncime nu depăşeşte in zilele călduroase de vară 6 grade Celsius. La rândul său, Mackal a sugerat iniţial că e vorba de un animal amfibiu uriaş, care se credea că, a dispărut de pe pământ în urmă cu 250 de milioane de ani; pentru a-şi susţine teoria el a fost nevoit să respingă, considerându-le eronate, relatările care se refereau la un animal cu lungimea depăşind 8 metri, scurtându-i şi gâtul lui Nessie. Ulterior şi-a modificat poziţia, favorizând ideea zeuglodonului, o balenă cu aspect de şarpe considerat de asemenea că a dispărut de mult de pe suprafaţa pământului, socotind posibil ca un astfel de animal să fi fost văzut în Loch Ness si în alte lacuri.

Răposatul F. W. Holiday, cel mai radical dintre teoreticienii fenomenului Ness, sugera că animalele ar putea fi nişte limax-uri gigantici preistorici. Nimeni nu a luat în serios această explicaţie, dar ea are meritul să justifice senzaţia curioasă de frică şi repulsie resimţite – după cum au declarat – unele persoane care îl zăriseră pe Nessie. Curând Holiday a renunţat şi la această explicaţie de interpretare zoologică din cele mai exotice, optând pentru una ocultă. În cartea sa Dragonul discul (1973) el socoteşte că anticii aveau dreptate: Nessie şi rudele sale sunt balauri în sensul cel mai literal şi tradiţional; ele sunt fiinţe supranaturale şi malefice. El merge mai departe făcând legătura dragonilor cu O.Z.N.-urile, care au o relaţie simbolică (ce se reflectă în multe religii străvechi) cu aceşti monştri. Holiday izbuteşte să implice în discuţie chiar şi fotografiile cu zâne de la Cottingley.

Nicio teorie nu satisface pe deplin, iar cercetătorii misterului Loch Ness nu sunt de acord nici asupra datelor. Relatările cele mai stranii sunt acelea care se referă la apariţiile terestre, dintre care unele nu au nici o raţiune zoologică. Faptul că apariţiile terestre au încetat în urmă cu şase decenii constituie de asemenea un mister. Între timp, cercetările continuă. Dacă animale uriaşe, neobişnuite sau extraordinare sălăşluiesc cu adevărat în Loch Ness, o dată şi o dată, într-un fel sau altul, ele vor fi descoperite.