Cea mai vestită fantomă agresivă din lume, despre care s-a dus vestea, a fost „nebunul care gaza”, originar din Mattoon, o siluetă atât de nebuloasă încât, în cele din urmă, autorităţile legale din acest orăsel din centrul statului Illinois l-au declarat inexistent. Această explicaţie a fost ratificată în anul următor, 1945, de un om de ştiinţă care a scris că. „gazatorul” era creaţia isteriei în masă, si nu era vorba chiar de o fantoma. Unii observatori, care au recunoscut rolul jucat de isterie, au susţinut că, totuşi, doar acest element singur nu era suficient pentru a lămuri fiecare aspect al problemei.

Ambiguităţile care înconjoară şi care probabil că nu vor fi niciodată risipite, ne presupunem că episodul, prin însăşi natura sa, nu permite să se tragă decât o concluzie aproximativă. Din punctul acesta de vedere este deosebit de interesantă o serie de evenimente identice petrecute în ţinutul Botetourt, statul Virginia, între decembrie 1933 şi ianuarie 1934 despre care, după toate probabilităţile, locuitorii din Mattoon nu au auzit. De asemenea, trebuie spus că oricât de iraţionale, poate chiar absurde s-ar părea, evenimentele de la Mattoon şi Botetourt ne condue la concluzia că, în pofida limitelor sale, isteria pare a fi singura alternativă la aceea şi mai extraordinară a „nebunului care gazează”, ce pare să-şi aibă orgintea direct în universul fantomelor malefice. Un asemenea univers nu există, iar cine susţine contrariul le putem pretinde să aducă dovezi mai consistente în sprijinul lor. Doar în prea puţine cazuri, fantomele răspunzătoare cu acţiunile de gazare au fost zărite în trecere fulgerătoare; chiar şi în acest caz, spărgători obişnuiţi sau întâmplători puteau fi consideraţi, în mod eronat, străini făcând parte din zona crepusculară.

Un grup de fantome

În vara anului 1692, la Cape Ann, în Massachusets, s-a desfăşurat un şir ciudat de intâmplări care au început din momentul când Ebenezer Babson, întorcându-se acasă noaptea târziu, a zărit doi oameni care au ţâşnit pe poarta casei sale şi s-au făcut nevăzuţi într-un lan de grâu. Cetăţeanul a intrat repede în casă, îngrijorat de soarta familiei sale, dar cei din interior au rămas uluiţi de întrebările lui şi au susţinut că nicio persoană străină nu pătrunsese în casă.

Babson a pus mâna pe o puşcă şi s-a repezit afara, unde i-a descoperit pe cei doi intruşi pitiţi după un buştean. In timp ce fugeau spre o zonă mlăstinoasă din apropiere, Babson l-a auzit pe unul din ei spunându-i celuilalt: „A venit gospodarul, altminteri puteam lua casa”. Familia s-a dus la garnizoana militară din apropiere; Babson s-a strecurat afară şi din nou i-a văzut pe cei doi oameni. A doua zi, Babson a dat din nou peste ei, iar aceştia l-au fugărit până la garnizoană. În următoarele două săptămâni, Babson, uneori singur, alteori însoţit şi de alte persoane, i-a întâlnit de mai multe ori pe misterioşii străini, despre care a bănuit că erau cercetaşi franco-canadieni alăturaţi indienilor ostili. La 14 iulie, întreaga garnizoană a zărit un grup de 5-6 persoane.

S-a organizat un grup de oameni, în frunte cu Babson, care i-a urmărit până a ajuns destul de aproape, astfel că a putut trage cu arma doborând trei dintre ei. Dar imediat aceştia s-au ridicat, parcă nu păţiseră nimic. In timp ce fugeau, unul dintre ei s-a întors si a tras un foc. Glonţul care era cât pe ce să-l lovească, s-a infipt în trunchiul unui copac de unde potenţiala victimă l-a extras. Câteva minute mai târziu, grupul de urmărire a dat din nou peste unul din străini, asupra căruia Babson a tras cu arma. Omul a fost doborât, dar când Babson şi însoţitorii săi s-au repezit la locul unde căzuse, nu au găsit pe nimeni. Câteva zile mai târziu, doi cercetaşi din garnizoană au surprins 11 oameni care păreau că participă la o ceremonie ciudată de incantaţii. Richard Dolliver a tras asupra lor determinându-i să se risipească. Curând întregul oras Cape era în fierbere şi 60 de oameni înarmaţi au fost trimişi de la Ipswich ca să întărească garnizoana.

Apariţiile au continuat, iar străinii au fost acuzaţi că pătrundeau în hambare, că aruncau cu pietre şi altele. Una din ultimele apariţii l-a avut pe Babson drept martor ocular. Zărind pe unul din străini, el s-a pitit în spatele unui tufiş ca să-l surprindă şi a tras asupra lui, dar nu l-a nimerit. Străinul l-a privit dispreţuitor şi s-a îndepărtat în liniste. Curând aceştia au dispărut, făcându-i pe locuitorii din Cape să răsufle uşuraţi.

Cotton Mather, faimosul prelat, istoric şi izgonitor de vrăjitoare, din New England, scria în legătură cu acest episod, că lumea avea bănuiala că străinii erau altceva decât fiinţe omenesti, poate fantome. După trei secole e puţin probabil că vom stii cine erau, sau nu erau, misterioşii străini. Se poate, totuşi, presupune că în ultima parte a desfăşurării evenimentelor aceştia erau nişte farsori si nicidecum fantome.

Fantome aruncatoare de pietre

O varietate de atac lansat de fantome o reprezintă aruncarea sau slobozirea de roci de către niste atacatori invizibili. Un caz care a reţinut atenţia naţională s-a petrecut în martie, 1922, la Chico, statul California, dar incidente sporadice avuseseră loc încă din noiembrie, anul precedent. Majoritatea bolovanilor au căzut pe acoperişul unui hambar de cereale. Ziarul Chico Record scria:

„Aproape la fiecare oră se auzeau pietrele izbind acoperişul hambarului, rostogolindu-se şi sărind de la streaşină jos, pe pământ. În ciuda investigaţiilor intense întreprinse de poliţie, de voluntari şi de alţii, făptaşii nu au putut fi descoperiţi, iar toată chestiunea a luat sfârşit după trei săptămâni de activitate neintreruptă.”

Parapsihologii consideră aceste cazuri drept manifestări ale fatomelor, deşi răposatul D. Scott Rogo, care a investigat şi a scris despre asemenea întâmplări, spunea că fantomele obişnuiau şi alte acţiuni năstrusnice ca, de pildă, zdrăngănirea şi aruncarea lucrurilor din interiorul locuinţelor. Aceste fenomene au o descendenţă istorică remarcabilă. De exemplu, incă din anul 530 d.Hf., medicul regelui Teodoric al ostrogoţilor, a căzut victimă unor manifestări diabolice, ploi de pietre care cădeau fără întrerupere pe acoperişul palatului său.

Un alt caz s-a petrecut în 1934, în Indiile de vest. Locuitorul unei case asupra căreia se abătuse o ploaie de pietre, scria: „Pietrele au căzut zi şi noapte neîncetat mai bine de o lună. Uneori pietrele pătrundeau în casă chiar dacă era inchisă„. S-a semnalat că în multe cazuri pietrele cădeau lent, cu încetinitorul, încălcând parcă legea gravitaţiei; ele erau calde când le pipăiai imediat după ce aterizaseră. Ele puteau prezenta şi alte caracteristici particulare. La finele secolului trecut W. G. Grottendieck, un călător olandez, consemna următoarea întâmplare:

„Mi-am aranjat sacul de călătorie si am montat plasa impotriva ţânţarilor, apoi m-am culcat am adormit. Pe la ora 1:00 dimineaţa m-am trezit buimac auzind cum ceva a căzut lângă capul meu, în afara plasei de ţânţari, pe podea. După ce m-am dezmeticit mi-am întors capul să văd ce anume provocase zgomotul pe care îl auzisem. Erau pietre măsurând până la o treime de inci. Am ieşit de sub plasa, am mărit fitilul lămpii cu gaz, care era pe podea lângă pat am observat că pietrele pătrundeau prin acoperiş, pe o traiectorie parabolică. Ele cădeau pe podea, aproape de perna de la căpătâiul meu. M-am dus si am trezit băiatul (un malaiezian din Palembang) care dormea pe podeaua încăperii de alături. I-am spus să iasă afară şi să cerceteze jungla până la o anumită distanţă. EI a făcut ce îi poruncisem, iar eu am încercat să străpung întunericul cu o lanternă electrică. În timp ce băiatul îşi continua cercetarea, pietrele nu au incetat să cadă. Când s-a inapoiat i-am spus să se ducă la bucătărie ca să vadă dacă nu cumva se strecurase cineva acolo. El s-a dus la bucătărie, iar eu m-am înapoiat în odaie de unde am urmărit cum cădeau pietrele. Am ingenuncheat la căpătâiul patului m-am străduit să prind din zbor pietre, dar nu am izbutit; aveam impresia că ele schimbau traiectoria în raport cu gestul pe care îl făceam ca să le prind. Nu am fost în stare să prind niciuna până nu atingea podeaua. Atunci m-am căţărat pe peretele care despărţea odaia mea de a malaiezianului, si am examinat plafonul de unde veneau zburând pietrele. Ele pătrundeau prin «kadjang», dar acolo în «kadjang» nu era nici o gaură. Am încercat să le prind chiar de la locul pe unde pătrundeau, dar tot nu am reuşit„.

Grottendieck a relatat că pietrele cădeau cu incetineală anormală, dar când se izbeau de podea făceau un zgomot ca si când ar fi căzut cu toată viteza. In 1983, Rogo a cercetat un episod asemănător, care s-a petrecut în Arizona. Tinta era o casă construită la marginea de nord-est a orasului Tucson, zonă rurală.

Evenimentele incepuseră încă din septembrie şi se desfăşurau zilnic. La început pietrele aterizau pe acoperiş, dar cu timpul ritmul lor s-a înteţit îngrijorător. După cum relatează. Rogo:

„Proiectilele loveau casa în ropote scurte. Vreo cinci pietre loveau fatada casei sau duba familiei, la intervale de două-trei secunde. Apoi intervenea o pauză de 10-15 minute, după care urma un nou ropot. Uneori, barajul acesta de pietre devenea sporadic si scurt; alteori insă atacul continua două-trei ore fără incetare„.

La începutul lunii noiembrie familia a informat oficiul şerifului. În următoarea lună poliţia a organizat supravegherea pe faţă a casei, dar şi pe ascuns, în mod atât de tainic încât nici membrii familiei nu aveau cunoştinţă de operaţiunea care se efectua. De asemenea, au fost întreprinse şi cercetări aeriene, de mai multe ori. Totuşi, nimic nu a putut opri bombardamentul. Ofiţerii de poliţie şi autorităţile legiuitoare, reporterii, cercetătorii de profesie sau simpli curioşi, precum şi vehiculele lor au fost lovite cu negreşită acurateţe chiar şi în întunericul cel mai adânc. Pietrele ţâşneau din tufişurile care înconjurau casa din trei părţi. Dar, aşa cum a demonstrat Rogo, pietrele nu puteau proveni din tufişurile care erau prea dese; el a trebuit să se ridice şi să le arunce peste tufişuri. Cu toate acestea, când zona tufişurilor a fost inundată de reflectoare şi de alte surse de lumini, pietrele işi atingeau ţinta şi nu a fost zărit nimeni.

După 7 decembrie, bombardamentul cu pietre a incetat. Poliţia s-a retras, iar familia a răsuflat uşurată.

Fantoma lui Anne Boleyn

Personaj al legendelor care vorbesc despre manifestările unui individ după moartea sa, fantomele sunt intalnite în toate tradiţiile culturale ale lumii. Folclorul britanic a integrat total fantoma, astfel incat adjectivul „bantuit” ne vine în minte de la sine cand vorbim despre un domeniu sau de un castel britanic. Cea mai cunoscută fortăreaţă britanică, Turnul Londrei, are, de exemplu, inventarul său de apariţii celebre. Decapitată sub acuzaţia de adulter de către un călău venit special din Franţa, la 19 mai 1536, Anne Boleyn, executată la 1000 de zile după ce se căsătorise cu Henric al VIII-lea, este cea de-a doua dintre cele şase neveste ale sale si prima victimă a regelui care va inspira sinistra legendă a lui Barbă Albastră.

După execuţie, cadavrul ei este ingropat în grabă in capela Sfantului Petru din Turnul Londrei, unde fusese prizonieră. De atunci, timp de secole, (ultima sa apariţie a avut loc în 1933), stafia ei apare la intervale regulate, uneori conducand o procesiune în capelă, alteori singură, în alte locuri ale bătranei fortăreţe. Unul dintre cele mai socante cazuri este cel al unei santinele acuzată că a adormit în post, care a fost găsită, inconştientă. Persoana respecfivă a mărturisit că a văzut, spre zori, o siluetă albă, ivită dintr-o ceaţă, in timp ce se indrepta spre ea, a atacand-o cu baioneta, însă, în momentul cand a străpuns-o, un fulger a „nimicit-o” pe ea insăşi. Ar fi părut o scuză penibila, dar se pare ca alti doi soldaţi si un ofiter ar fi mărturisit, după depoziţia acuzatului, că au văzut stafia pe fereastră. 

Vasul fantoma „Olandezul zburător”

In istoria maritimă, multe nave au plecat spre destinaţii indepărtate si au naufragiat. Epavele unora dintre nu au fost găsite niciodată şi continuă să bantuie mările. Unul dintre aceste cazuri este vasul fantomă „Olandezul Zburator”. Mulţi marinari au fost martori al numeroaselor sale apariţii, printre martori numărandu-se şi viitorul rege George V al Angliei.

Legenda „vasului fantomă”, comandat de „Olandezul zburător”, datează din secolul XVII. Potrivit acesteia, căpitanul Van der Deckeu, la bordul vasului său, pornise din Olanda spre Indiile Orientale, cand o furtună puternică se iscă la Capul Bunei-Speranţe. In ciuda rugăminţilor echipajului, căpitanul se încrede în talentele sale de navigator. Scapă de naufragiu, dar este condamnat să cutreiere mările la nesfarsit. Unul dintre cele mai socante cazuri de apariţie a „Olandezului zburător” s-a petrecut în 1887, cand echipajul vasului american Orion, care făcea ruta San Francisco-China, a zărit o veche ambarcaţiune înconjurată de o stranie lumină. Vaporul s-a apropiat, după care a dispărut brusc în momentul în care razele de lună au fost acoperite de nori. Un vas asemănător a apărut în timpul celui de-al doilea razboi mondial in 1939 si 1942.

„Mary Celeste”, vasul care navighează fără echipaj

Enigma „Mary Celeste” constribuie din plin la întreţinerea mitului vaselor fantomă. La 5 decembrie 1872, „Dei Gratia”, comandată de căpitanul Morehouse se găsea la circa 600 de mile de coastele portugheze cand s-a întalnit cu un vapor. Acest vas misterios era „Mary Celeste”, care naviga în mod foarte curios.

Pentru că nu a răspuns la semnalele obişnuite, Morehouse trimite trei marinari la bordul vasului bizar. Deşi nici urmă de echipaj, aceştia găsesc provizii suficiente pentru cel puţin şase luni. Vasul era în bună stare. Se părea că echipajul a părăsit în grabă vasul, dispărand pentru totdeauna. Adus în portul Gibraltar, este examinat de autorităţile judiciare. Deşi procurorul general Sally Flood a emis ipoteza că echipajul l-a asasinat pe căpitan şi familia acestuia, după care a avariat vasul pentru a crea impresia că a fost constrans să-l părăsească, nici urma de marinari, nici urma de barcile cu care ar fi putut sa plece, si nici urma de aceste barci in porturile din apropiere. Enigma „Mariei Celeste” nu a putut fi dezlegată niciodată.