Pirateria este la fel de veche ca si marinăria insăşi. Roma şi apoi Bizanțul au încercat în van să se facă respectate în Mediterană, fără să reuşească să stârpească pirateria care s-a extins şi în Canalul Mânecii şi în Atlantic. si desigur mult mai târziu in celebra mare a Caraibelor.

Necazurile romanilor

Începând din secolul V î.Hr, romanii au trebuit să facă faţă pirateriei corsicane şi sarde. Instalarea coloniilor romane a contribuit la reducerea pericolului. Ameninţările cele mai grave veneau din două regiuni dificile ca acces. Romanii, care nu puteau depista navele-pirat, încercau să Ie distrugă bazele. Locuitorii de pe coastele de nord ale Apeninilor lansau raiduri asupra micilor ambarcaţiuni. După ani de campanii, romanii s-au instalat pe această coastă şi au deportat o parte din populaţie în centrul Italiei de astăzi.

Pe coastele Adriaticii trăiau „popoare sălbatice”: istrieni, dalmaţi şi liburni, excelenţi constructori de nave gata să întreprindă raiduri asupra teritoriilor romane. Regatul reginei Teuta devenise un veritabil „stat jefuitor”. Numai intervenţia legiunilor pune capăt domniei sale în 219 î.Hr. Romanii au avut de suferit și din cauza pirateriei cretane.

În jurul anului 189 î.Hr, patru mii de cetăţeni romani erau reţinuţi în insulă, însă, angajată în lungi campanii militare, Roma ezita să intervină. Negustorii de pe teritoriul actualei Italii se îndeletniceau cu pirateria în măsura în care aceasta le furniza o importantă mână de lucru.

Insula Delos permitea schimburi fructuoase cu piraţii cilicieni, cretani si eolieni. Începând din secolul II î.Hr, piraţii se aventurau spre Sicilia și atacau convoaiele romane. Pe coasta meridională a Asiei Mici, în Cilicia, prosperau bande de piraţi, ascunşi într-un labirint de insule. Ei au construit două puternice fortăreţe, de unde îi sfidau pe mândrii romani. Dar alianţa lor cu Mitridate cel Mare, cel mai puternic rege din Asia Mică, a dezlănţuit o şi mai mare mânie a Romei.

Mai multe expediţii au redus temporar pirateria. În secolul I î.Hr, piraţii atacă navele încărcate cu grâu. În 67 î.Hr, Roma decide să-i încredinţeze lui Pompei sarcina de a stârpi prateria. Cu 5.000 de galere şi 120.000 de oameni, Pompei patrulează Mediterană, distruge fortăreţele din Cilicia, cotrobăie insulele şi ameninţă că îi va crucifica pe nesupuşi. Piraţii sunt înrolaţi în flota romană sau îndreptaţi spre coloniile agricole.

Mediterana devine „Mare Nostrum” pentru Roma. Pacea maritimă a romanilor e tulburată numai de o piraterie endemică, ca o formă de nesupunere împotriva ordinii romane. Insecuritatea maritimă cea mai mare domnea asupra „frontierei” pe mările periferice ale Imperiului: Atlantic, Pontul Euxin, Marea Roşie.

Începând din secolul III, marile invazii sunt însoţite de o gravă criză economică și politică, propice dezvoltării pirateriei. „Pax Romana” nu mai e decât o amintire. Umbra piraţilor se întinde din nou asupra Mediteranei. 

Thalassocraţia bizantină

Începând din secolul V î.Hr, romanii au trebuit să facă faţă pirateriei corsicane şi sarde. Instalarea coloniilor romane a contribuit la reducerea pericolului. Ameninţările cele mai grave veneau din două regiuni dificile ca acces. Romanii, care nu puteau depista navele-pirat, încercau să Ie distrugă bazele. Locuitorii de pe coastele de nord ale Apeninilor lansau raiduri asupra micilor ambarcaţiuni. După ani de campanii, romanii s-au instalat pe această coastă şi au deportat o parte din populaţie în centrul Italiei de astăzi.

Pe coastele Adriaticii trăiau „popoare sălbatice”: istrieni, dalmaţi şi liburni, excelenţi constructori de nave gata să întreprindă raiduri asupra teritoriilor romane. Regatul reginei Teuta devenise un veritabil „stat jefuitor”. Numai intervenţia legiunilor pune capăt domniei sale în 219 î.Hr. Romanii au avut de suferit și din cauza pirateriei cretane.

În jurul anului 189 î.Hr, patru mii de cetăţeni romani erau reţinuţi în insulă, însă, angajată în lungi campanii militare, Roma ezita să intervină. Negustorii de pe teritoriul actualei Italii se îndeletniceau cu pirateria în măsura în care aceasta le furniza o importantă mână de lucru.

Insula Delos permitea schimburi fructuoase cu piraţii cilicieni, cretani si eolieni. Începând din secolul II î.Hr, piraţii se aventurau spre Sicilia și atacau convoaiele romane. Pe coasta meridională a Asiei Mici, în Cilicia, prosperau bande de piraţi, ascunşi într-un labirint de insule. Ei au construit două puternice fortăreţe, de unde îi sfidau pe mândrii romani. Dar alianţa lor cu Mitridate cel Mare, cel mai puternic rege din Asia Mică, a dezlănţuit o şi mai mare mânie a Romei.

Mai multe expediţii au redus temporar pirateria. În secolul I î.Hr, piraţii atacă navele încărcate cu grâu. În 67 î.Hr, Roma decide să-i încredinţeze lui Pompei sarcina de a stârpi prateria. Cu 5.000 de galere şi 120.000 de oameni, Pompei patrulează Mediterană, distruge fortăreţele din Cilicia, cotrobăie insulele şi ameninţă că îi va crucifica pe nesupuşi. Piraţii sunt înrolaţi în flota romană sau îndreptaţi spre coloniile agricole.

Mediterana devine „Mare Nostrum” pentru Roma. Pacea maritimă a romanilor e tulburată numai de o piraterie endemică, ca o formă de nesupunere împotriva ordinii romane. Insecuritatea maritimă cea mai mare domnea asupra „frontierei” pe mările periferice ale Imperiului: Atlantic, Pontul Euxin, Marea Roşie.

Începând din secolul III, marile invazii sunt însoţite de o gravă criză economică și politică, propice dezvoltării pirateriei. „Pax Romana” nu mai e decât o amintire. Umbra piraţilor se întinde din nou asupra Mediteranei. 

Marea constituia elementul de coeziune al imensului Imperiu Bizantin și adesea unicul mijloc de a menţine contactul cu provinciile care îi procurau întreaga bogăţie. „Dreptul mării” bizantin se rezuma la condamnarea fermă pirateriei.

Bizanţul Iupta cu mai mult sau mai puţin succes împotriva pirateriei „tradiționale”, cea a cilicienilor, de exemplu. Dar două evenimente, cucerirea arabă din secolul VII şi sosirea cruciaţilor în secolul XIII, vor zgudui thalassocraţia bizantină. Animaţi de credinţă, arabii se Iansează într-un război sfânt, în care toate mijloacele sunt bune pentru slăbirea adversarului. Consecinţele pirateriei arabe nu întârzie să se facă simţite.

Regiunile expuse corsarilor se depopulează. Răscumpărarea captivilor drenează aurul bizantin spre statele musulmane. Bizantinii salvează cu saci de aur sute de creştini ce puteau să ajungă în sclavie. In acelaşi timp, Bizanţul trebuia să facă faţă și piraţilor de pe coasta Republicile maritime Veneţia și Genova încep să trăiască şi clin comerţul de sclavi. Piraţii catalani și sicilieni urmăreau să jefuiască galerele cu bogăţii. După 1350, bazele de piraţi se înmulţesc pe coasta siciliană, în insulele Lipari şi Malta.

Cavalerii de la Malta închid ochii asupra acţiunilor tuturor acestor aventurieri veniţi din întreaga Europă care se ocupă cu pirateria, sursă de venituri considerabile pentru insulă. Victimele, genovezi şi sicilieni, lansează fără mare succes operaţiuni asupra insulei în 1381. In acelaşi timp, piraţi musulmani veniţi din Tunisia atacă Sicilia, perturbă munca agricolă. Pretutindeni, pe coastele siciliene, se înaltă turnuri de pândă. Scoşi din sărite, ţăranii se iau la luptă cu „perfizii sarazini”.

În secolele XIV şi XV, în porturile mediteraneene, nu se practică pirateria, ci „corso”. „Far il corso” – „a face cursă” – devine o „industrie naţională”, mijloc de subzistență pentru populaţiile sărace, raţiune de a exista pentru porturi şi state.

In Europa de Nord-Vest, distincţia între „cursă” şi piraterie nu se mai face. După şocul invaziilor vikingilor, Europa atlantică a cunoscut o încetinire a comerţului maritim. În secolul XIII, se relansează un „boom” economic. Pirateria „se trezeşte” şi începe să pândească „marele comerţ maritim”. Violenţa revine la ordinea zilei pentru oamenii mării. Solidarităţile naţionale nu există, vendetta serveşte drept lege.