Taina Corabiei Biblice Arca lui Noe

Legendele biblice şi nu numai, au format o taina in jurul Arcei lui Noe, atragand atenţia oamenilor din toate timpurile. Conform Bibliei, Dumnezeu s-a supărat pe oameni, pentru că ei se înrăiseră şi nu-i mai împlineau poruncile, şi s-a hotărât sa-i pedepsească pe muritori, trimiţând pe Pământ un mare potop.

Înainte de aceasta, i s-a arătat lui Noe cel drept şi i-a poruncit să construiască o corabie, pe care să-şi imbarce familia, dar şi câte o pereche din toate animalele. Astfel a început o nouă epocă în istoria omenirii.

In Biblie se spune că, după ce s-a terminat potopul, arca a ancorat pe un vârf din Munţii Ararat şi, astfel, familia lui Noe şi animalele pe care le-a salvat au populat din nou Pământul. Despre soarta arcei nu s-a mai ştiut nimic. Menţiuni despre aceasta se întâlnesc în scrierile păgâne din secolul al V-lea: un preot menţionează că în anii fierbinţi, atunci când se topeau gheţarii de pe pantele munţilor, corabia se întrezărea de sub zăpezi şi gheţuri.

construirea arcei lui Noe
Construirea

Mulţi oameni se urcau pe vârful muntelui Ararat, să rupă din arcă bucăţi de lemn, ca să-şi facă din ele amulete, lemnul acestei corăbii fiind considerat sfânt. Există o legendă conform căreia un călugăr armean, cu numele Acop, care a trăit în secolul al III-lea, a încercat de mai multe ori să ajungă pe vârful muntelui Ararat, în speranţa de a găsi arca, însă, calea fiind lungă, se aşeza să se odihnească şi adormea frânt de oboseală, dar când se trezea, se afla din nou la poalele muntelui.

Astfel a continuat până atunci când i s-a arătat un înger — mesagerul lui Dumnezeu — care i-a adus o bucăţică. din lemnul arcei, pentru a-l face pe călugăr să înceteze de a mai căuta să se convingă de adevărul celor scrise în Biblie. In prezent, acest fragment se păstrează în Armenia şi este considerat unul dintre obiectele sfinte ale Bisericii Apostolice din Armenia.

Acum câteva secole, a fost ruptă o mică bucăţică din această relicvă sfântă, fiind adusă în dar împărătesei Ekaterina a II-a. Despre existenţa arcei pe vârful Araratului a amintit, în jurnalul său de călătorie, şi navigatorul italian Marco Polo. În anul 1269, el scria: „Pe indepă rtatul tărâm al Armeniei, în gheţurile înaltului munte, se odihneşte Arca lui Noe”.

Oficial, prima ascensiune pe Ararat, a efectuat-o expediţia condusă de profesorul Universităţii Dorpat (astăzi, Tartu) Georg Friedrich von Parrot. Aceasta s-a întâmplat la 27 septembrie 1829, insă atunci arca nu a fost găsită. Următorul pelerin a fost arhidiaconul din Ierusalim, doctorul in teologie Nuri. Împreună cu alţi cinci tovarăşi de drum, ajunşi pe vârful muntelui la 25 aprilie 1892, au văzut o „corabie din lemn”. Conform descrierii făcute de el, o mare parte a vasului era acoperită de zăpadă şi doar partea de sus ieşea puţin de sub gheţar.

Cea mai interesantă istorie începe însă în secolul al XX-lea. În anul 1916, la poalele Caucazului, se luptau ruşii cu turcii. În timpul unei misiuni militare în zona Araratului, locotenenţii Roskoviţki, Zaboloţki Lesin au observat pe panta muntelui, la înălţimea de 4300 metri, scheletul unei corăbii uriaşe, asemănătoare cu o plută multietajată, acoperit pe jumătate de gheaţă.

Când ţarul Nikolai al II-lea a aflat noutatea, în pofida tuturor dificultăţilor legate de starea de război, a poruncit să fie echipată o expediţie şi a numit două echipe de ingineri care să se ocupe cu cercetarea Arcei lui Noe. La expediţie a participat şi Roskoviţki, care s-a putut convinge că a fost găsită celebra corabie menţionată în Biblie.

Din amintirile lui, aflăm că interiorul corabiei era alcătuit din mai multe secţiuni, dintre care unele te uimeau prin dimensiunile lor. Conform cercetărilor, carcasa corabiei a fost făcută din oleandru — lemn care nu putrezeşte iar suprafaţa a fost îmbibată cu o răşină specială, fapt care a contribuit la păstrarea corabiei la această înălţime, în condiţii de umiditate maximă. Participanţii la expediţie au efectuat măsurătorile necesare şi au făcut fotografii, care au fost trimise la Petersburg, însoţite de un raport.

Animalele urcand pe Arca Lui Noe. Edward Hicks
Animalele urcand pe Arca Lui Noe. Edward Hicks

Atunci, însă, nu a aflat nimeni despre această descoperire: în capitală deja izbucnise pojarul revoluţiei şi materialele senzaţionale au fost pierdute. Conform unor date, raportul a fost nimicit la ordinul lui Lev Troţki, iar curierii au fost impuşcaţi, fiind consideraţi spioni sau albgardişti.

Majoritatea participanţilor la expediţie au murit în luptele Războiului Civil şi doar puţini au reuşit să emigreze peste hotare şi să relateze acolo despre descoperire. În anul 1949, un pilot american a observat şi a fotografiat pe panta muntelui Ararat un obiect necunoscut, a cărui formă aminteşte de carcasa unei nave. Agenţia Centrală de Informaţii a S.U.A. a declarat imediat secrete toate informaţiile, dosarul respectiv fiind numit „Anomalia din Ararat”.

În deplină confidenţialitate, fotografiile au fost date spre expertizare specialiştilor în teologie, care au confirmat că, după toate probabilităţile, nava este într-adevăr Arca lui Noe. Informatia nu a fost facută accesibilă şi pentru publicul larg. Câteva expediţii ilegale au Incercat să ajungă la „Anomalia din Ararat”, cu scopul de a cerceta obiectul ciudat de pe vârful Ararat, fără a avea acceptul guvernului turc.

Marele-Potop-gravura-de-gustave-dore
„Marele Potop” – gravura de Gustave Dore`

De exemplu, în anul 1984, americanul Ronald Eldon Wyatt a ajuns în secret până la corabie şi a adus ilegal în S.U.A. câteva fragmente din ca, fapt carc a provocat un imens scandal diplomatic. În anul 1989, italianul Angelo Palego a ajuns până la acest loc important de pe Ararat şi chiar a fotografiat Arca lui Noe, insă la intoarcere a căzut in mâinile rebelilor curzi, care i-au confiscat o mare parte din filmele realizate şi l-au ţinut ostatic o lună. Cei interesaţi de a dezlega enigma arcei nu au renunţat la cercetări. Unul dintre aceştia, Ronald Eldon Wyatt, începând din anul 1977, a organizat câteva expediţii în Turcia şi a înfiinţat o organizaţie noncomercială care să se ocupe de cercetarea arcei. În prima expediţie din acel an, au fost observate nişte pietre mari, identice ca formă, şi constructii tipice pietrelor de ancoră, asernenea celor care au fost descoperitc şi mai înainte, de alţi arheologi, în Marea Mediterană, însă pietrelc găsite de Ronald erau de dimensiuni mult mai mari.

Acest tip de ancore se găsesc pe fundul Mării Mediterane şi ale altor mări, deoarece ele erau folosite de obicei în vechime, cu scopul de a menţine stabil vasul aflat pe apă. Mai sus, pe pantă, s-a descoperit ceva asemănător ruinelor unei foarte vechi construcţii din piatră. In preajma acestora, o parte de teren, cu dimensiunile de 36,5 m x 12 m, avea o îngrăditură ce părea să fie din lemn pietrificat. După cum se ştie, lemnul pietrificat conţine carbon. Cunoscând componenţa carbonului, se poate determina din ce substanţă este alcătuită mostra supusă analizei; dacă este de provenienţă organică sau anorganică. De asemenea, aici au fost observate foarte multe pietre ciudate, de culoare verzuie.

Această porţiune putea fi chiar un fund de corabie, care s-a încastrat în mâlul moale pe măsură ce apa se retrăgea. Când pământul s-a uscat, partea de jos a corabiei a rămas inţepenită in sol, iar carcasa arcei a alunecat pe coasta muntelui, rupându-se în bucăţi. S-ar putea ca pietrele stranii din secţiunea de jos a corabiei să fi servit drept balast. Reiese că iniţial arca s-a aşezat pe acest loc, aflat la o înălţime mult mai mare, şi pe măsură ce apa scadea, ea se implanta in solul moale.

Ulterior a erupt un vulcan din vecinătatea acestui masiv montan, lava, ajungând până la arcă, a făcut să se rupă o parte din carcasa ei împlântată în sol; şuvoiul de lavă a luat cu sine bucata ruptă., ducând-o In jos pe pantă. Atingându-se de suprafaţa dură a unei roci calcaroase, întâlnită în calea sa, fragmentul de arcă a crăpat. Lava a pătruns prin fisură şi, treptat, a înghiţit definitiv arca. Această teorie s-a adeverit în timpul scanării. S-a dovedit că balastu de la fundul navei era alcătuit nu din piatră obişnuită, ci din 31,44% mangan, 41,95% titan, 11,33% cremene şi, printre altele, 7,19% aluminiu. La prima privire, materialul amintea de nişte deşeuri ale producţiei metalurgice.

Noe eliberand porumbelul
Noe eliberand porumbelul. Miniatura olandeza (1450-1460)

Conform analizelor, această substanţă nu putea să se formeze pe cale naturală. Această constatare a fost un impuls pentru căutătorii de metale de a cerceta locul şi, în anul 1985, Ron Wyatt, Dave Fassold şi John Baumgardner au cerce-tat terenul cu detectoare de metal de înaltă precizie, produse de firma ,Wyatt Electronics”, fiind depista-te o mulţime de mostre, clasificate de detector drept „fier prelucrat”. La fiecare deviaţie a acului aparatului, cercetătorii puneau pe locul respectiv o piatră, iar apoi au unit pietrele cu o panglică adezivă. In curând, s-a putut observa forma corabiei. Fassold a relatat că analiza a jumătate din mostrele de metal, cercetate de John Baumgardner, a arătat că ele conţin de la 60% până la 91,84% oxid de fier.

În august 1986, cercetătorii au aplicat o nouă metodă de analiză — scanarea suprafeţei cercetate cu ajutorul radarului. A apărut imaginea unei nave maritime masive. Pe această imagine puteai deosebi camere, locurile unde au fost uşi, un sistem de coridoare care duceau la diferite nivele, coaste lungi de lemn care ieşeau la suprafaţă în partea din spate a navei. Jos, în partea centrală a carcasei, se afla un mare loc gol, aproximativ de aceleaşi dimensiuni ca şi ciudatul profil de lut descoperit de Ron în anul 1984.

Incălzirea climei şi cutremurele de pământ aduc arca tot mai aproape de poalele muntelui, de aceea se presupune că descoperirea ei se află în sarcina timpului. Şi atunci, specialiştii vor avea în faţă mărturiile incontestabile ale veridicităţii faptelor relatate în Biblie.