Evenimentele din noaptea de 18 spre 19 iulie a anului 64 d.C. i-au oferit impăratului Nero ocazia de a verifica superstiţia conform căreia cantecul unui cocoş în plină noapte constituie prevestirea unei morţi sau a unui incendiu. In momentul în care a aflat că Roma este în flăcări, suveranul se afla în reşedinţa sa de la Antium. In grabă a pornit spre capitală astfel incat în zorii zilei era la porţile oraşului, fiind martor al dezastrului care făcea ravagii în cetate.

Deoarece în Roma Antică incendiile nu constituiau o raritate, autorităţile organizaseră primele echipe de intervenţie care aveau misiunea de a stinge şi de a opri pe cat era posibil înaintarea flăcărilor. Incendiul, declanşat iniţial în apropierea Circului, s-a extins si în cartierele învecinate nefiind crutate nici vechile clădiri ale capitalei sau ansamblul monumental ridicat din ordinul lui Nero, în care se găseau numeroase opere de artă. Toate acestea au fost distruse. Cand împăratul a ajuns la Roma, palatul său era transformat în ruine; el a fost nevoit să se stabilească într-o vilă construită pe o înăltime. Din locul în care se afla, suveranul avea posibilitatea să observe atat oribilul spectacol al flăcărilor, cat si oamenii îngroziţi care nu ştiau unde să se refugieze.

Legenda relatează că, încantat de infernala perseverenţă, Nero a luat o liră si, în sunetul muzicii, a recitat un poem inspirat de prăbuşirea Troiei ca urmare a incendierii acesteia de către greci.

Se mai menţionează că împăratul a facut si o analogie între catastrofa din vechime si dezastrul la care era martor. Episodul işi are originile in afirmaţiile istoricilor latini Tacit si Suetoniu si a fost transmis de-a lungul veacurilor. Desi intamplarea nu a fost dovedită ea era plauzibilă avand in vederere temperamentul lui Nero.

Problema legată de originea incendiului este controversată. Din ce în ce mai multi istorici  moderni nu sunt de acord cu teoria care sustine ca distrugerea Romei a fost premeditată de Nero (desi acesta era capabil de o asemenea fapta) in vederea reconstruirii unei metropole care sa corespundă gusturilor sale.

Ipoteza nu este fundamentată, deoarece in momentul declansării incendiului Nero nu se afla capitală, iar flăcările, înainte de a cuprinde cartierele mărginaşe, au afectat vilele, templele si chiar  palatul în care era adăpostită impresionanta colecţie de capodopere. Cand Nero a ajuns la Roma primele ajutoare fuseseră oferite victimelor, imparatul dăruindu-le ulterior sinistraţilor un teren pentru a-şi ridica adăposturi.

In prezent, cercetătorii considera ca seceta din acea vară a provocat catastrofa, un rol important  fiind atribuit suprapopulării oraşului. Flacarile s-au întins cu repeziciune şi din cauza faptului ca majoritatea locuintelor ca si depozitele comerciantilor erau construite din lemn şi conţineau marfuri care puteau lua foc în orice moment.

Cetatea Eternă a ars timp de mai multe zile; la sfarşitul lunii iulie a anului 64 d. C., aerul era inca imposibil de respirat. După dezastru, Roma urma să-şi recastige insa măretia prin construirea unor noi vile, biblioteci, temple şi palate.