Sahara… cel mai mare pustiu al lumii… Traversează Africa de la Oceanul Atlantic la Marea Roșie şi se continuă la Est prin deşertul Arabiei. Se întinde pe cca.4000 km de la Atlantic până la Valea Nilului și pe 1500 până la 1800 km de la Nord la Sud. Situat de o parte şi de alta a tropicului Cancerului, ţinutul corespunde celei mai vaste regiuni continentale supuse influenţei unor înalte presiuni tropicale. Această configuraţie geografică explică cunoscutele trăsături ale climei sahariene: uscăciune excesivă (doar 100 ml/m2 ploi anual), temperaturile oscilante, de la 50 grade C (pe nisip chiar 70 grade C) ziua, la frigurile şi, uneori, îngheţurile din nopţile de iarnă ale zonelor septentrionale și centrale, vânturile violente care suflă aproape continuu şi accentuează seceta.

Cum arăta acest ţinut în preistorie?

Cu milenii în urmă, imensele întinderi de deşert ale Saharei erau acoperite de verdeaţă. Brăzdate de numeroase fluvii şi bogate în vegetaţie, ele au fost locuite de toate speciile de animale şi au cunoscut o succesiune de civilizații.

Aflat într-o expediţie în Sahara, celebrul etnolog german Leo Frobenius, autor al multor lucrări despre popoarele africane vechi, a fost înștiințat de călăuzele sale băștinașe că, în apropiere de locul unde se aflau, existau asa-numitele „pietre care vorbesc”` şi că, la răsăritul soarelui, „ieșeau din stânci” animale. Aceste două informaţii stranii au fost suficiente pentru a stârni curiozitatea marelui savant. El i-a rugat pe africani să îl conducă la acel loc. Curând, în faţa lui se aflau, gravate în piatră, figuri de animale reproduse cu mult realism. Ele „ieşeau” din stânci doar dimineaţa foarte devreme, fiind aproape invizibile în timpul zilei. Numai razele soarelui în drum spre răsărit le confereau viaţă.

Regiunea Hoggar a fost locuită de patru etnii 

Această descoperire întâmplătoare, de acum câteva decenii, avea să ducă, ulterior, la una dintre cele mai complete cercetări întreprinse în ultimii 50 de ani pe pământul Africii. Ea a relevat că în ținutul torid al pustiului trăiseră cândva crocodili, hipopotami, gazele, struţi şi girafe, animale specifice pentru zonele foarte umede ale globului. Artişti autentici fixaseră în piatră, cu o exactitate desăvârșită, atitudini şi mișcări ale” acestor animale” dispărute cu secole, poate cu milenii în urmă. Cine erau creatorii acestor veritabile opere de artă? locuitorii actuali ai Saharei, tuaregii? Categoric nu. Religia lor musulmană proscrie reprezentarea ființelor vii, interzicându-le deci practicarea acestei arte.

Existenţa gravurilor atestă că, în timpuri foarte îndepărtate, când în locul dunelor de nisip de astăzi erau mlaştini, când prin defileele stâncilor curgeau fluvii, în acele ținuturi fertile şi bogate în vânat, au trăit oameni, care, ca şi animalele ce le serveau drept hrană, au dispărut.

De ce Sahara s-a schimbat?

Pe măsură ce Sahara, în urma schimbării climei, pierduse apa și devenise nefertilă, toate ființele care o locuiau – oameni și animale – se retrăseseră din faţa secetei ucigătoare. În căutare de păşuni, păduri şi, mai ales, de apă, indispensabilă vieţii, ele plecaseră în direcţia Nilului. Într-adevăr, până nu demult, pe falezele care mărginesc marele fluviu se zăreau aşa-numitele „petroglife”, picturi şi gravuri pe piatră, care prezentau analogii convingătoare cu cele descoperite în Sahara. Alţi locuitori emigraseră spre Africa centrală, unde găsiseră savana primitoare și bogată în vânat, pământuri fertile, favorabile creşterii animalelor și culturilor, în sfârșit, pădurea tropicală cu nenumăratele ei soiuri de arbori.

Aceste fenomene s-au petrecut într-o epocă încă nedeterminată a istoriei Pământului, când popoare întregi, precedate de animalele care le ofereau tot ceea ce aveau nevoie, își schimbaseră aria de locuit. O mutaţie similară a avut loc în Europa, când oamenii, urmând ritmul glaciaţiilor, au însoţit în migrațiile lor mamuţii, bizonii, renii necesari pentru hrană. Este vorba despre autorii gravurilor preistorice din celebrele grote ale Franței şi Spaniei, de la Lascaux, Font-de-Gaume (în Dordogne) sau Altamira. Uneori, similitudinile de stil și tehnică dintre picturile paleolitice din Franţa și Spania şi cele ale artiștilor Saharei și Africii de Sud sunt atât de evidente, încât te întrebi dacă n-au existat chiar schimburi artistice între regiuni atât de îndepărtate una de cealaltă, dacă pictori preistorici europeni nu i-au instruit pe cei africani sau, dimpotrivă, dacă nu cumva aceştia din urmă sunt creatorii minunatelor imagini rupestre din Dordogne.

Analogia funcționează cel puţin în primele perioade ale „artei sahariene” căci, mai târziu, gravurile africane și-au schimbat subiectul și stilul. Alte populații au traversat deșertul, printre care garamanţii, care au stăpânit tot Nordul Africii şi despre care Herodot ne spune că erau celebri prin carele şi caii lor. I-au urmat romanii în fine, cei care au introdus cămilele şi care sunt destul de recent veniți în Sahara. Cert este că regiunea Hoggar din Sahara algeriană, de pildă, a fost locuită de patru etnii înainte de a deveni un ţinut steril.

O caravană misterioasă

Pietrele vorbesc, ele povestesc despre apariţia ultimilor veniţi (înaintea europenilor), în această Sahară preistorică. Peste caii garamanţilor, peste boii şi antilopeie vânătorilor, se suprapune un animal necunoscut până atunci în Africa: cămila (a cărei imagine este atât de bine asociată ideii de pământ al Africii), importată din Arabia cu câțiva ani înaintea începerii erei noastre. În timp ce toate animalele au fugit speriate de secetă, ea singură s-a acomodat, cu răbdare și docilitate, lipsei de apă şi a prosperat, devenind „nava deşertului”.

O istorioară stranie povestită de un cunoscut specialist în preistorie africană şi europeană, abatele francez Henri Breuil, relatează că, în timp ce făceau popas în deșert, oamenii unei caravane de europeni au auzit, către miezul nopţii, o altă tabără care se instalase nu departe de ei. Curtoazia cere ca, în asemenea împrejurări, noii veniţi să facă o vizită celor sosiţi mai înainte. Dar misterioșii străini nu s-au manifestat în nici un fel. Spre dimineață, când şi-au ridicat corturile, primii veniţi n-au găsit absolut niciun obiect sau semn care să trădeze prezența de noapte a celorlalți călători; nici cenuşa vetrelor, nici țăruși. Oameni şi animale dispăruseră în liniște, ca prin farmec. Europenii i-au interogat pe ghizii lor indigeni despre această ciudățenie. După ce s-au prefăcut că nu înțeleg despre ce este vorba, că n-au auzit nici un zgomot, aceştia au sfârșit prin a spune că „a fost caravana prinţului Nordului, care, venind dinspre Sud, urcă spre Nord”. Printul Nordului, după spusele indigenilor, era Moise, care, în fiecare an, Ia aceeaşi dată, cobora în Sud, apoi urca în Egipt.

Această misterioasă legendă, care durează de milenii, este caracteristică Africii, încă atât de bogată în enigme istorice.