Pornind de la romanul SF scris de Jules Verne – cel care a prevăzut zborurile spaţiale, călătoriile cu submarinul etc – „O călătorie spre centrul Pământului”, exploratorii polari au „zdruncinat” teoriile clasice geofizice. Locuitorii şi călătorii în regiunile arctice au uneori şansa de a observa aurorele polare, fenomene unice. Luminiscenţa acestor fenomene este difuză, având forma unui arc de lumină. De la o înălțime de 100-400 de kilometri, uneori chiar 1000 de kilometri, ele dau un farmec aparte nopţilor polare. Aşa a luat naştere teoria pământului gol.

Romanul lui Jules Verne descrie călătoria unui grup de exploratori; care după peripeţii numeroase ajunge într-un crater de vulcan. După luni de zile de mers exploratorii ating, într-un final, centrul gol al Pământului, unde găsesc o lume luminată de propriul ei soare, cu oceane, uscat şi chiar oraşe.

Pornind de la Jules Verne, numeroşi scriitori şi iniţiaţi au demarat o „campanie” de mediatizare a acestei noi descoperiri. Un cercetător, Arnoldo de Azevedo, în cartea sa „Geografie fizică” descrie lumea misterioasă de sub noi: „avem sub picioarele noastre o regiune imensă, a cărei rază este de 6.290 de kilometri, complet necunoscută…”.

Teoria pământului gol porneşte de la premisa că atunci când se afla în stare topită, la începutul formării sale ca planetă, forţa centrifugă a provocat deplasarea substantelor mai grele spre exterior, sub formă de roci şi metale, unde s-a format scoarţa terestră, în timp ce în interior a rămas gol, cu deschideri la poli, datorită forţei centrifuge mai mici.

În sprijinul acestei teorii vin o serie de caracteristici geofizice ale Pământului. Astfel, pornind de la suprafaţa totală a Pământului, de 431.5 milioane de kilometri pătraţi, se obţine (dacă Terra ar fi o sferă solidă) o greutate totală mai mare decât este în realitate, de aproximativ 6*10 (6) tone.

În lucrarea lui Raymond Bernard – „O lume ascunsă” – se regăsesc mărturiile expedițiilor din 1947 (cea arctică) şi din 1956 (cea antarctică), conduse de contraamiralul Richard Evelyn Byrd.

Cu acest prilej, Byrd a pătruns în concavitatea interioară a Pământului pe distanţele de 2.700 de kilometri la Polul Nord şi 3.700 de kilometri la Polul Sud, unde a survolat un teritoriu lipsit de gheţuri, cu munţi, păduri, vegetaţie, râuri şi lacuri, neînregistrat pe nici o hartă. Prima carte dedicată acestui subiect, „Lumi dincolo de Poli” a fost scrisă de F. Amadeo Giannini, în anul 1959, însă nu s-a bucurat de publicitate.

„Extremităţile de la nord la sud ale Pământului nu au o limită fizică. Pe Pământ nu se poate naviga de jur împrejur pe la Nord şi pe la Sud”.

Înaintea celui de-al doilea război mondial, Teoria universului concav

Ruşii au descoperit faptului că Polul Nord Magnetic nu este un punct, ci o linie lungă de circa 1.500 de kilometri, ce se întinde peste bazinul polar până în Peninsula Taimir din Siberia – este de părere Os Kuhlen, în cartea sa „Sistemul ocult de dominare al lumii”.

Conform teoriei Pământului gol aceasta reprezintă marginea unei concavităţi polare, iar orice punct de pe acest cerc poate fi numit Polul Nord Magnetic, deoarece în acel loc acul busolei arată în jos, aşa încât, în momentul în care piloţii cred că au ajuns la Polul Nord, ei ating în realitate marginea concavităţii polare.

Nereușind să explice acest fenomen, cercetătorii au apelat la interacțiunea câmpului magnetic cu particulele încărcate electric, provenite de la Soare. Interesant este şi faptul că o teorie de „Început” a fost elaborată înaintea celui de-al doilea război mondial, în cercurile administraţiei de stat germane.

Teoria universului concav susținea că planeta noastră nu este un glob, ci o cavitate, între ai cărei pereţi interiori trăim. Această teorie a avut o influenţă puternică asupra lui Hermann Goering, care nu a şovăit să lase descoperite punctele nevralgice ale apărării antiaeriene şi să renunţe la cercetarea escadrilelor de bombardiere RAF cu ajutorul radiolocatoarelor germane.