Credinta că plantele şi animalele, corpurile cereşti, munţii, apele şi norii au suflet şi puteri magice au făcut ca indienii nord-americani să ceară iertare animalului răpus la vânătoare.

Eschimoşii dau o explicaţie, simplistă la prima vedere, de ce le este lor frică de sufletul vânatului răpus. Ei cred că focile si balenele, care trăiesc în apă sărată, cărora le este mereu sete de apă dulce, îngăduie vânătorului să le ucidă dacă acesta le dă o înghiţitură de apă dulce. Dacă vreun vânător ar uita să toarne în gura animalului ucis , puţină apă dulce, atunci focile si balenele rămase viaţă ar afla îndată şi nu i-ar mai permite vânătorului să le ucidă.

În ceea ce priveşte urşii albi, eschimoşii cred că ursii vor să aibă aceleaşi unelte pe care le are şi omul: cuţite de vânătoare sau sfredele pentru arcuri (vor masculii), cuţite, răzuitori de piele şi ace de os (vor femelele).

Exploratorul irlandez Vilhjalmur Stefansson scrie despre credinta eschimoşilor:

„Dacă un urs alb a fost răpus de un vânător, sufletul său îi insoțeste blana jupuită până la casa omului şi rămâne în preajma ei câteva zile. În vremea aceasta, blana e întinsă îndărătul casei impreună cu uneltele pe care şi le-a dorit ursul, dupa cum ii este sexul. După a patra sau a cincea zi, sufletul ursului este alungat cu o formula magică si, plecând, ia cu el sufletele uneltelor care i s-au dat sa le folosească.

Vânătorii eschimosi si nevestele lor sunt cat se poate de grijulii cand este vorba de a multumi astfel sufletelor animalelor vânate. Daca isi uita indatoririle, ajung fie sa fie vorbiti de rău nu numai de animale, care nu se mai lasă ucise, dar si de oameni.

Unele femei sunt cunoscute în tot tribul pentru aceasta trăsătură urâtă a caracterului lor si, daca le moare barbatul, lipsa lor de grijă față de sufletele animalelor va duce la o singuratate pe viață.”