Apa, în antichitate, era considerată aproape sfântă — mai exact, unul dintre elementele care au stat la temelia creării lumii. Dar dacă ne referim la aspectul ei pragmatic, vom afirma că de prezenţa apei în viaţa omului depinde nivelul confortului lui. În oraşele romane, apa se folosea din belşug. Acolo, au început să fie construite apeducte încă de la sfirşitul secolului al VI-lea î.Hr. Există o versiune conform căreia apeductele de plumb au constituit motivul decăderii Imperiului Roman.

Aproape în fiecare oraş roman existau băi comune (terme) şi toalete, locuri unde se concentra tumultuoasa viaţă publică la romani. Pentru ei, termele erau locurile preferate, acolo oamenii puteau discuta în linişte, se odihneau şi aflau ultimele noutăţi. Seneca, într-o lucrare a sa, scrie despre un om care locuia lângă băile comune: „Doar zumzetul permanent de voci îl poate îmbolnăvi pe om”. Deoarece băile erau locurile cele mai animate din oraş, nefericiţii oameni care işi aveau locuinţele vecinătatea băilor erau nevoiţi să audă zilnic exclamaţiile voinicilor care ridicau ştacheta, ţipetele celor care se scăldau, strigătele vânzătorilor care işi lăudau marfa şi te îmbiau să cumperi.

În termele romane, era instalat un sistem subteran de încălzire. Din cuptoare, aerul fierbinte trecea, prin nişte canale, în subsol, apoi — în incăperea care trebuia încălzită. Sistemul de încălzire trecea şi prin pereţi, pentru cazul în care clientul băii ar fi dorit să încălzească mai tare camera.

Deoarece fântânile oraşului nu erau în măsură să asigure cerinţele de apă curată ale romanilor, au fost inventate apeductele. Până la apariţia Imperiului Roman, în Orient, unde întotdeauna a existat problema apei, au fost construite diguri, apeducte din piatră şi baraje. Este binecunoscută, de exemplu, imensa conductă de apă din apropierea cetăţii Ninive. Astfel de construcţii constau dintr-o temelie, pe care erau ridicaţi piloni din piatră, fontă sau cărămidă (de obicei, pentru stabilitate, între aceştia erau construite arce din piatră) şi contraforturi, pe care erau amplasate ţevile sau se instalau rigole. Romanii au construit numeroase apeducte pentru aducerea apei în oraş.

În acele timpuri, Roma era considerat oraşul cel mai bine aprovizionat cu apă din întreaga lume. În capitală, apa ajungea prin 11 apeducte, care au fost construite pe parcursul a 500 de ani şi aveau o lungime totală de aproape 350 de kilometri, dintre care doar 47 de kilometri treceau pe la suprafaţa solului, restul fiind ingropate (apeductul lui Eiffel, din Germania, este unul dintre apeductele de acest fel care s-a păstrat).

Cel mai lung apeduct a fost construit în secolul al II-lea d.Hr., pentru a asigura cu apă Cartagina (acum, această zonă se află pe teritoriul Tunisiei); lungimea lui era de 141 de kilometri. Apeductele din Roma erau nişte construcţii deosebit de complexe, care, în ceea ce priveşte tehnologia, nu au fost depăşite nici la 1000 de ani după căderea Imperiului Roman. Construcţiile se efectuau cu un mare grad de precizie: apeductul Pont du Gard din Provence avea o deviere de 34 de cm la fiecare kilometru (1:3000), cobora doar 17 metri pe verticală la o lungime de 50 de kilometri.

Transportul apei se baza doar pe forţa de greutate şi era foarte avantajos: peste Pont du Gard treceau 20 000 de metri cubi de apă pe zi. Uneori, la întretăierea adânciturilor de suprafaţă cu o diferenţă mai mare de 50 de metri, se creau apeducte de presiune — sifoane (cu toate că, aproape intotdeauna, în acest scop erau folosite interioarele podurilor). În hidrotehnica din zilele noastre se tolosesc metode analoage, acestea permiţând colectorilor şi ţevilor de apă să traverseze tot felul de adâncituri. Apeductele erau alcătuite din ţevi din plumb şi ceramică sau din tranşee cu rol de canale.

Mulţi cercetători din secolul trecut erau convinşi că ţevile de plumb au influenţat căderea Imperiului Roman. Cum? Un astfel de apeduct emana plumb în apă, provocând intoxicarea locuitorilor. Savanţii au constatat că osemintele acestora, descoperite în timpul sapăturilor arheologice, conţineau o cantitate mare de astfel de metal. Intoxicarea se producea treptat, de-a lungul vremii, de aceea durata vieţii în Roma antică nu era mai mare de 25 de ani. După toate probabilităţile, apeductul de plumb a fost o adevărată nenorocire pentru cei care foloseau apa venită prin el.

Astăzi, ştim că toţi compuşii solubili în apă ai plumbului sunt foarte toxici. Plumbul poate fi mai stabil, dacă în apă se dizolvă dioxid de carbon. În cantităţi mici, acesta contribuie la stabilitatea plumbului, însă, probabil, conţinutul de dioxid de carbon în apă era mare, din care cauză acesta, intrând în contact cu plumbul, forma hidrocarbonat de plumb, care, la rândul său, se dizolvă foarte uşor în apă.

Ulterior, cercetătorii au început să nege veridicitatea ipotezei potrivit căreia apeductele de plumb au fost motivul căderii Imperiului Roman. Savanţii au descoperit pe suprafaţa interioară a ţevilor de plumb un strat de compuşi de calciu, care nu sunt periculoşi pentru organismul omului. Acest strat s-a format, probabil, ca rezultat al contactului permanent dintre apa de munte, bogată în calciu, şi ţeavă. Unii savanţi afirmă că nicidecum nu putea fi apeductul cauza principală a intoxicării romanilor.

Nu mai puţin periculoasă era folosirea pe scară largă a vaselor din plumb şi a vopselelor cosmetice pe bază de plumb. Până şi vinul îl păstrau romanii în vase de plumb. Şi totuşi, care poate fi cauza tragediei? Savanţii continuă disputele.