Din vremurile vechi, oamenii au vrut să găsească un loc unde nu există nenorociri şi boli, în care trăiesc oameni minunaţi şi unde domneşte fericirea şi pacea. Shambhala este o ţară misterioasă, elogiată în vechile legende şi căutată de călători de foarte multă vreme.

Pentru prima oară, numele Shambhala este   menţionat vechiul tratat indian Kalachakra Tantra (în sanscrită, Kalachakra înseamnă Roata vremii); acesta propovăduieşte realizarea iluminării, care ar permite salvarea tuturor oamenilor. Există o legătură directă între învăţătura înţelepţilor din Shambhala şi numele lui Buda Gautama Siddartha, cunoscut şi ca Shakyamuni sau Sakyamuni.

În legendă se spune că, la un an după iluminarea lui, Gautama a apărut în veşminte de călugăr şi a relatat „Sutra (Canonul) Inţelepciunii Supreme” în o mie de versete. Dar în acelaşi timp, el a fost văzut şi în sudul Indiei, unde luase aspectul zeului Kalachakra şi propovăduia Kalachakra Tantra. Descendenţii lui au memorat cuvintele mantrei şi, de-a lungul secolelor, le-au transmis oral, de la invăţător la discipol.

Printre primii care au auzit această invăţătură a fost Suchandra, împăratul ţinutului Shambhala. Ajungând iluminat, el s-a întors în Shambhala şi a scris comentarii alcătuite din 6000 de versete. La porunca lui, în Kalapa, capitala ţării Shambhala, a fost construit un palat-labirint imens, de formă circulară (în sanscrită, mandala). În acest palat, discipolii erau iluminaţi, iar Kalachakra a fost declarată religie de stat.

Cu timpul, învăţătura aceasta s-a răspândit peste hotarele ţării. Conform acesteia, omul şi lumea sunt pustii. Omul trebuie să conştientizeze pustietatea din sine, astfel, el va deveni una cu mediul inconjurător, şi doar atunci el va ajunge să cunoască natura dumnezeiască. Conştientizând că este o zeitate, el chiar se transformă într-o zeitate Kalachakra; identificându-se cu Budda, începe să trăiască întru îndeplinirea misiunii lui Buddha — salvarea tuturor oamenilor.

Căutătorii enigmaticei ţări recunosc că aceasta este o realitate spirituală, pe care omul trebuie să o descopere în sine însuşi, dar ei nu încetează totuşi să caute un punct geografic concret, conducându-se după menţiunile existente sursele scrise, nu doar misticii au căutat misterioasa ţară a iluminaţilor. Savantul sovietic B.I. Kuzneţov şi orientalistul L.N. Gumiliov erau convinşi că Shambhala a existat într-adevăr. Convingerea lor se baza pe datele unei hărţi tibetane vechi, de pe timpurile seleucizilor (contemporanii lui Alexandru Cel Mare).

Pe hartă era reprezentată Siria în perioada cuceririlor lui Macedon. Siria, în limba persană.’ , se numeşte Sham, iar cuvântul „bhala” înseamnă „vârf „reiese că „Shambhala” se traduce prin „impărăţia Siriei”, iar oamenii înţelepţi care o locuiesc sunt sirienii. Dar puţini cred această versiune. Majoritatea continuă să caute Shhmbhala pe teritoriul Indiei, Tibetului, Chinei alte zone ale Asiei.

Celebrul savant rus N.M. Prjevalski credea că această regiune misterioasă s-a aflat în Afganistan şi că ea a fost sursa întregii civilizaţii din Orient. Când a aiuns aici, a găsit, la originile râului Cherchen, ruinele a două oraşe, a căror vârstă a fost estimată la peste rrei mii de ani. Băstinasii au relatat că orasele au fost acoperite de nisipurile mişcătoare, iar, până atunci, acolo s-a păstrat o mare bibliotecă şi au locuit nişte adevăraţi înţelepţi. Prjevalski s-a apucat să cerceteze cu entuziasm, insă la sfârşitul vieţii, el a fost nevoit sa recunoască faptul că Shambhala este mai curând o iegendă despre un tărâm paradisiac, decât un loc real pe Pământ.

Mai mult decât toţi cercetătorii ruşi, a fost pasionat de Shambhala Nikolai Roerich. El a organizat câteva expediţii în Tibet, sperând să găsească acolo ţara misrerioasă, şi în multe din tablourile sale a redat acest tărâm inaccesibil. Călătorind prin Tibet, el işi făcea note, scriind: „in Shambhala se află un număr mare de peşteri în munţi şi în refugiile montane, unde, din când in când, se ascund unele lame de munte şi de unde nu se intorc toate”.

În vechile texte indiene, se vorbeşte despre unele peşteri adânci, care duc în oraşe subterane, unde se află minunate biblioteci. Se presupune că acolo se păstrează toată înţelepciunea lumii. Roerich se conducea de această menţiune în cercetările sale, de aceea a acordat o atenţie deosebită cuvintelor ghidului hindus: „Ştiaţi că în peşterile subterane sunt ascunse multe comori si că acolo locuieste un trib minunat, care dispreţuieşte viciile pământenilor?” El considera că locuitorii din Shambhala puteau trata bolile lor şi ale celor din jur, ştiau să citească gândurile altora şi chiar să prevadă viitorul.

Conform convingerilor tibetanilor, în Shambhala poţi să-ţi stingi setea bând din izvoarele tinereţii, acolo răsună peste tot muzică, iar muzicanţii nu se văd şi în acest loc poţi ajunge doar dacă te poartă într-acolo, pe spatele său, o pasăre dumnezeiască de aur. Navigatorul contemporan E. Birnbaum dezvoltă aceste idei în cartea „Calea spre Shambhala”: „Locuitorii ţării trăiesc în belşug, ei sunt îmbrăcaţi în straie albe, vorbesc în limba sanscrită şi se deosebesc prin virtuţi superioare”.

Însă Shambhala a fost căutată nu doar cu intentii bune. Se ştie că Hitler, inspirat de ideile lui Eckardt, Haushofer şi Rosenberg, a trimis câteva expediţii în căutarea ei. Ideologii germani interpretau într-un mod original mitul despre Shambhala: ei considerau că aici se află centrul puterii care dirijează stihiile şi popoarele, iar puternicii lumii acesteia ar putea forma o alianţă cu statul enigmatic, dacă vor aduce jertfe umane. Fără doar şi poate, expediţiile lor nu au găsit Shambhala, pentru că această ţară — reală sau mitică — este un pământ al fericirii, al inţelepciunii şi al virtuţii.