Diamantele sunt preţuite în toată lumea pentru frumuseţea extraordinară şi pentru calităţile lor deosebite, dar foarte puţini le cunosc denumirile şi istoriile. În acelaşi timp, cele mai cunoscute dintre pietrele preţioase care incântă privirea fac parte din istoriile vechilor dinastii, din legendele pline de mister, au fost şi sunt obiectul unor infiorătoare răzbunări sângeroase.

Unul dintre cele mai cunoscute diamante este celebrul Koh-i-Noor, care, în traducere din persană, înseamnă „muntele de lumina”. In prezent, acest diamant este cel mai apreciat în Anglia. Numele lui este amintit într-o mulţime de legende şi istorii mistice încă din Evul Mediu. Conform unei versiuni mitologice privind apariţia diamantului Koh-i-Noor, el este unul dintre cele trei cioburi care a ajuns la zeul distrugerii, Shiva, atunci când acesta a spart un diamant foarte mare.

Primul ciob — „Lumina Indiei” — a fost vândut, iar pe banii oferiţi pe el au înălţat o statuie de marmură a lui Shiva, cu o înălţime de trei staturi de om; alte două cioburi — „muntele de lumina” şi „marea de lumină” — constituie ochii statuii. Shiva, cel din marmură, a devenit protectorul împărăţiei de foamete şi epidemii. Conform altei legende, diamantul era ocrotitorul statului Malwa, din India, fiind folosit de rajahii ei pentru înfrumuseţarea turbanului.

Conform legendei, dacă vreodată s-ar întâmpla să cadă „muntele de lumina” de pe turban, toţi oamenii din Malwa se vor transforma în robi. Exact aşa s-a intâmplat în anul 1304, când Malwa a fost cucerită de sultanul din Delhi. Când stăpânul diamantului a ajuns Humayun, unul dintre fondatorii dinastiei Marilor Moguli, diamantul a devenit simbolul inviolabilităţii acestei dinastii.

Oamenii erau convinşi că, atâta timp cât diamantul străluceşte pe tron, posesorul acestuia este în afara pericolului. Totuşi perioada în care această piatră preţioasă a fost stăpânită de Moguli s-a terminat cu o istorie tragică: în anul 1666, Shah Jahan, ultimul dintre posesorii pietrei, care făceau parte din Dinastia Marilor Moguli, a murit în braţele fiicei sale, chiar în sala în care se afla tronul si care devenise locul său de întemniţare la porunca propriului său fiu, Aurangzeb. Acesta, detronându-l pe tatăl său în urma unei rebeliuni, nu a îndrăznit sa-l omoare şi l-a intemniţat în mijlocul comorilor dinastiei. Altui posesor al diamantului Koh-i-Noor, afganului Ahmad Abdali, i-a fost sortit să devină intemeietorul unei noi dinastii. El a luat piatra de la prinţul persan Roh, care, după ce a fost detronat, a suportat multe torturi până să dea în vileag locul aflării diamantului. Ahmad Abdali a mutat piatra Koh-i-Noor în Karaganda, unde a cucerit tronul şi a intemeiat Statul Afgan. Acest diamant a tot trecut dintr-o mână în alta, fiind uneori benefic, alteori malefic pentru posesorul său, pentru că diamantul Koh-i-Noor a salvat sau a distrus vieţi.

Când unul dintre posesorii diamantului a fost omorât pe câmpul de luptă, soţia acestuia şi-a rascumpărat viaţa sa si a familiei sale, propunându-le învingătorilor toate comorile familiei, dintre care cea mai preţioasă era piatra Koh-i-Noor. Dar câţi dintre posesorii diamantului Koh-i-Noor au trecut prin acest supliciu până au murit, ca să destăinuie locul aflării lui! O bună parte din supliciile legate de diamant au fost efectuate în Afganistan.

Shuja-ul-Mulk îl înlătură de pe tron pe fratele său Zaman Mirza supune unor suplicii, însă acesta nu destăinuie locul aflării diamantului. Atunci el este orbit si intemniţat. În închisoare, Zaman Mirza scobeşte peretele şi ascunde diamantul în adâncitura formată. După câţiva ani, diamantul a fost descoperit de temnicer, care-i transmite diamantul lui Shuja-ul-Mulk, Koh-i-Noor devenind simbolul puterii sale invincibile.

O altă răsturnare de putere îl lasă fără tron pe Shuja-ul-Mulk, şi, de data aceasta, fratele său Mahmud îl torturează pe el şi îl lasă fără vedere, iar Shuja nu spune unde se află diamantul. Considera că, dacă această piatră preţioasă va rămâne la el, există speranţă să-şi recapete puterea şi împărăţia. El fuge din închisoare în Lahore, unde îi cere găzduire rajahului Singh, poreclit Leul Punjab-ului. Rajahul, aflând despre diamant, doreşte să pună stăpânire pe el şi, de data aceasta, o supune unor groaznice suplicii pe soţia lui Shuja, cerându-i să divulge locul unde este păstrat diamantul. Sărmana femeie nu rezistă supliciilor si decide să-i dea diamantul, dar cu unele condiţii: eliberarea prizonierilor, garanţia securităţii lor şi asigurarea cu bani a familiei ei pentru toată viaţa. Singh a fost de acord. El era să-şi piardă minţile când şi-a dat seama că diamantul Koh-i-Noor îi aparţine.

Leul Punjab-ului îi plăteşte lui Shuja-ul-Mulk 125 de mii de rupii şi îi asigură o pensie pe viaţă de 60 de mii rupii pe an. Totuşi Singh, fiind un conducător înţelept prevăzător, cunoscând istoria sângeroasă a pietrei Koh-i-Noor, înţelegea că nu intotdeauna această piatră aduce fericire posesorului său. De aceea Singh hotărăşte să dăruiască nepreţuita comoară unui templu. Însă a murit înainte de a reusi să facă acest lucru. După moartea lui, în ţară începe o perioadă de anarhie şi dezordine. Armata rajah-ului suferă înfrângere într-o luptă cu armata engleză.

În anul 1849, Anglia îşi insuşeşte comorile provinciei Lahore. Mai intâi, diamantul Koh-i-Noor ajunge în mâinile guvernatorului general al Indiei, sir John Lawrence, însă el nu şi-a dat seama cât este de preţioasă piatra. Din întâmplare, servitorul său a găsit diamantul printre lucrurile stăpânului său. La 6 aprilie 1850, Koh-i-Noor părăseşte hotarele Indiei şi ajunge în mâinile reginei Victoria. Regina ignorează prorocirile precum că diamantul Koh-i-Noor ar fi aducător de rele şi îl poartă pe coroană. Şi se pare că, în sfarşit, această piatră nestemată şi-a găsit locul său permanent. În 1852, diamantul capătă aspectul său actual. Dacă mai înainte el avea o nuanţă de gălbui, după şlefuire a devenit alb, insă a pierdut 42% din greutatea sa preţioasă.

Din anul 1850 până în prezent, Koh-i-Noor este martorul evenimentelor care au loc în cadrul familiei regale din Marea Britanie. Dar cunoscând caracterul său nestatornic, nu se poate afirma că aşa va fi întotdeauna. Istoria continuă.