În ceremoniile magice care aveau loc in Evul Mediu baza tuturor operatiunilor o constituia inţelegerea pe care vrăjitorii o stabileau cu forţele diabolice. Pactul era compus din trei etape: prima impunea diferite ritualuri in urma celebrării cărora diavolul isi făcea apariţia pentru a primi omagiul din partea acelora care l-au contactat; cea de-a doua etapă consta intr-o simplă cerere scrisă şi semnată de persoana care a solicitat intervenţia Satanei; ultima se realiza prin intermediul unor magicieni. Orice angajament impunea promisiuni nelegiulte şi chiar criminale: renegarea credinţei creştine, schimbarea numelui de botez, blasfemii la adresa lui Dumnezeu și a sfinţilor, sacrificii sângeroase.

Jurământul de fidelitate faţă de Satana se făcea întotdeauna în interiorul unor cercuri trasate pe pământ. Aceste cercuri jucau un rol important în slujbele satanice; în mod obişnuit, ele erau în număr de trei si constituiau o linie de demarcaţie între vrăjitor şi spiritele invocate, frontieră pe care demonii nu o puteau trece. Printre accesoriile care se întrebuintau în ceremonii pot fi enumerate diferite plante, tămâia şi lumânările aprinse. De asemenea, magicienii ardeau şi substanţe minerale, fumul astfel obţinut trebuind să acţioneze asupra Satanei şi a planetelor. Se folosea frecvent mătrăguna şi opiumul pentru a provoca ameţeala, somnul sau excitarea simturilor.

În arta magică fiecare specie de fum emanat de produsele aromate era considerat o legătură mistică între pământ şi astre. Astfel, Soarelui îi era consacrat un amestec de sofran, ambră, mosc, cuişoare si tămâie; nu era omisă introducerea sângelui unui cocoş şi a creierului unui vultur. Luna prefera vaporii rezultaţi din arderea camforului, a ochilor unui taur şi a seminţelor de mac, fiind adăugat şi sângele unei gâşte. Lui Marte era destinat un fum cu miros de sulf; plantele magice, sângele unei pisici negre şi creierul unui corb constituiau ingrediente indispensabile în ritualurile în care se solicita ajutorul acestui astru.

În spiralele fumegânde, variat colorate, cu miros dezagreabil, adeptii Satanei işi închipuiau că disting imagini fantastice.

Vrăjitorii Evului Mediu atribuiau substanţelor care erau aruncate în flăcări proprietăţi stranii: pentru a aduce ploaia şi a provoca tunetele era necesară arderea ficatului unui cameleon. Cutremurele erau provocate de punerea pe foc a unui amestec compus dintr-o sepie, trandafiri şi lemn de aloe. Pentru a aduce demonii trebuia ars coriandru, cucută, peste cenuşa obţinută se turna o licoare extrasă din mac negru si din alte plante otrăvitoare.

Succesul invocaţiilor depindea de observarea compatibilităţii dintre arome şi astre. Aceleaşi principii stăteau şi la baza preparării elixirurilor care aveau menirea de a provoca dragostea, dar şi ura. Cunoscute încă din antichitate, ele erau alcătuite din diferite substanţe aduse, în urma unor descântece, la stadiul de pulberi. În aceste prafuri sau băuturi se puneau intestine de animale, pene de gâscă, solzi de peşti, minerale şi vegetale; rămăşiţele de unghii şi sângele erau nelipsite pentru a se obţine rezuitatul dorit.