In primăvara anului 1971, locuitorii din orasul Mobile, din statul Alabama, Statele Unite, au pretins că s-au întâlnit în cursul nopţii cu o fiinţă mai ciudata.. „Partea de sus era trup de femeie, iar jumătatea inferioară era de lup”, a afirmat unul din martorii oculari. Relatări de genul acesta, pe care poliţia din Mobile le-a cercetat fără rezultate concludente, sunt ecouri moderne ale străvechilor credinţe despre oameni-lup – fiinţe omeneşti care se pare că deţin puterea de a se transforma, parţial sau total, in lup. Denumirea în limba engleză – “werewolf” privine din teutonicul wer (om) şi wolf (lup), cu alte euvinte „omul lup”.

Astăzi, cei mai mulţi aflăm despre oameni-lup din filme de groază sau din romane, dar odinioară aceştia erau consideraţi o adevărată ameninţare la viaţa omului. Prima referire tipărită o găsim tocmai în secolul al XI-lea, dar o poveste despre acest „om-lup” există în Satyricon, din secolul întâi. Incă şi mai vechi, licantropia figurează în mitologia greacă: Zeus, furios când află că Lykaon le-a servit bucate gătite din carne de om, îl transformă în lup. Inspirându-se din mitul acesta, a luat fiinţă un cult în Arcadia. Acela care era iniţiat oferea un sacrificiu uman, ceea ce îl făcea „lup” timp de nouă ani. Si alte referiri sporadice în hrisoavele străvechi ne dezvăluie fascinaţia exercitată de mitul omului-lup asupra oamenilor.

Originile Omului-Lup

Istorici, folclorişti şi psihiatri au oferit diferite teorii cu privire la originea credinţei aproape universale în licantropie, adică transformarea omului în fiară, dar nu numai în lup ci şi în urs, feline mari, hiene şi alte sălbăticiuni.

Dintre toate acestea cel mai bine cunoscut cel puţin în Occident, este omul-lup, aceasta fără îndoială pentru că lupul e fiara cea mai temută de europeni. Cronicile medievale şi post-medievale consemnează atacuri efectuate de lupi asupra oamenilor (a se vedea Fiara de la Gevaudan) de obicei în timp de război sau în ierni grele. Zoologii contemporani, atestă că lupul nu prezintă primejdie pentru om (de fapt e tocmai invers). Totuşi, folcloriştii W. M. S. Russel şi Claire Russel susţin că „este greu de crezut că toate relatările din trecut, dintre care unele foarte amănunţite, erau legende… Mai mult, lupii din zilele noastre au acumulat experienţa multor generaţii faţă de armele de foc şi e posibil că sunt mai prudenţi decât strămoşii lor„. Relaţia dintre omul-lup şi lupul feroce a fost expusă explicit între secolele al XV-lea şi al XVII-lea în cărţi despre vânătoare; în ele, lupul care a deprins gustul cărnii omeneşti este numit werewolf (in engleză) sau loup-garou franceză).

În Europa de nord oamenii-lup sau fanaticii-luptători inveşmântaţi în piei de lup erau cunoscuţi pentru ferocitatea lor nemaipomenită si de aceea erau foarte temuţi. In Germania dăinuie credinţa că strămoşii eroi se întrupau în lupi după moarte. Descendenţilor acestora li se dădeau numele de Wolfhard, Wolfbrand sau Wolfgang în nădejdea că astfel aceştia vor fi pătrunşi de spiritul lupului, care le va insufla curajul şi forţa sa. In regiunile baltice şi slave din Europa popoarele venerau zeităţile-lup, cu temperament labil, deoarece ele puteau fi protectoare dar se puteau transfonna şi în forţe duşmane, fără a-l preveni pe fidel. După ce creştinismul s-a intărit, preoţii au condamnat aceste credinţe, considerându-le satanice.

Urmarea a fost că oamenii-lupi au fost socotiţi trimişii diavolului. Scriitorii-teologi au început să dezbată problema, dacă oamenii chiar se transformau în lup sau Satana le lua minţile acelora condamnaţi. Filosofii-teologi au optat pentru varianta a doua pe temeiul că numai Dumnezeu, a cărui putere o întrece pe cea a diavolului, poate înfăptui transformarea fizică a speciilor. După cum grăieşte Sfântul Augustin:

„Este larg răspândită credinta că prin blestemele rostite de vrăjitori si prin puterea Diavolului omul poate fi preschimbat în lup… fără însă a pierde judecata puterea omenească de a intelege lucrurile; nici inteligenta lor nu cade la nivelul unei fiare. Lucrul acesta trebuie să-l  intelegem în felul următor: adică faptul că dracul nu zămisleste firi noi, dar că el e în stare să facă ceva să pară altceva decât este în realitate. Căci nici o vrajă nici o putere malefică nu poate schimba judecata si cu atăt mai putin nu poate transforma trupul in mădularele materiale ale oricărui animal… dar îl poate metamorfoza, prin nălucire, în mod fantastic, să creadă că a devenit patruped.„

Diverşi oameni, care se credeau a fi oameni-lup, au mărturisit prin tortură sau de bunăvoie că mai întâi s-au frecat cu o alifie miraculoasă, după care a intervenit transformarea. Alifia fusese pregătită din plante halucinogene, cum sunt măselariţa şi buruiana de dalac foarte vătămătoare.

O poveste, în multe privinţe credibilă, provine din Franţa secolului al XVIII-lea şi se referă la o femeie suspectată de a fi femeie-lupoaică. La judecată i s-a făgăduit indulgenţă dacă işi dezvăluia taina. Atunci femeia a cerut şi i s-a adus de acasă o oală cu o alifie. După ce si-a uns capul, gâtul şi umerii, femeia a căzut într-o comă ce a durat trei ore. Când şi-a revenit ea a spus că se transformase în lupoaică şi, în această condiţie, sfâşiase o vacă şi o oaie. Cercetându-se, animalele moarte n-au fost găsite la locul indicat. Unguentul menţionat este „alifia vrăjitoarelor” pe care acestea o foloseau inainte de întrunirea sabatului, Cu prilejul proceselor intentate vrăjitoarelor in timpul Renaşterii, mulţi scriitori au relevat calităţile şi efectele halucinogene ale unguentelor folosite şi au conchis că atât sabaturile, cât şi transformările se petreceau numai în imaginaţiile aţâţate cu drog.

Alţii au subliniat rolul jucat de bolile mentale („melancolia”) care uneori, şi cu ajutorul diavolului, au tulburat puterea de percepţie, făcând ca unele persoane cu slăbiciuni mentale să creadă în puterea lor de a se transforma în lupi; ori să li se pară că au văzut pe alţii suferind această transformare.

Literatura contemporană de psihiatrie menţionează că licantropia poate fi declansată în unele cazuri de tulburări mentale serioase. Un caz, care a fost relatat în revista Canadian Psihiatric Association Journal din 7 noiembrie, 1975, işi are originea în călătoria întreprinsă de un soldat american aflat sub influenţa L.S.D.-ului, intr-o pădure din Europa, ecou tardiv psihic şi geografic al halucinaţiilor legate de starea de om-lup.

Potrivit psihiatrilor Frida G. Surawicz şi Richard Banta, licantropia e „o formă severă de depersonalizare” care poate fi declanşată de abuzul de drog, schizofrenie paranoică, leziuni pe creier sau de alte cauze. Psihanalistul Nandor Fodor a scris că „originea licantropiei nu poate fi stabilită într-un anumit punct al istoriei ori într-o anumită civilizaţie. Fantezia licantropică işi are originea în psihicul omului, în experienţa sa… In viaţa noastră ca un vis credinţele străvechi, licar tropice, se află în condiţie activă. Ele pot fi exploatate, efectiv, in scopuri criminale, în timp ce transformarea, în mod simbolic se exprimă prin autodenunţarea dorinţelor sau a faptelor tainice”. Psihologul Robert Eisler, adept al lui Jung, teoretizează afirmând că arhetipul lupului, ce reprezintă firea cea mai feroce, zace adânc împlantat în sub-conştientul omului, dormind ca un soi de memorie rasială din vremurile străvechi pe când omul era vânător-ucigaş.

In anumite condiţii, acest arhetip material poate creşte şi copleşi starea de conştienţă, aruncându-l pe individ intr-o identificare patologică cu lupul.

Apariţii ale oamenilor-lup

Oameni-lup găsiţi nu doar în mitologie, folclor sau cultura populară; ei ne sunt semnalaţi şi prin relatări despre apariţia lor de către martori oculari, relatări care, totuşi, sunt reduse ca număr. Lucrul acesta nu ne poate surprinde ţinând seama că orice om cu bun-simţ nu va crede în existenţa omului-lup. Pe de altă parte, majoritatea cunoştinţelor despre această tradiţie ne-a parvenit după ce a trecut prin filtrul antropologului şi folcloristului. Aceştia sunt oameni cu judecată şi de aceea au ignorat poveştile cu oameni-lup relatate de localnici; sau poate nici nu s-au gândit să-i întrebe, presupunând că de vreme ce omul-lup nu există, el nici nu putea fi văzut.

Totuşi, după cum dovedesc cele prezentate până acum în acest site, in zona de: „Legende Urbane” oamenii „văd” şi relatează lucruri chiar mai incredibile decât omul-lup. De aceea nici nu trebuie să ne surprindă relatările despre asemenea apariţii, relatări reale, chiar dacă oameni-lup nu există. Dar majoritatea apariţiilor se întemeiază pe o documentare deficitară, iar relatările care provin de la persoane aparent credibile se pot preta la interpretări. In orice caz, chiar dacă episoadele pe care le vom prezenta în continuare nu ne vor convinge de existenţa reală a oamenilor-lup, întâmplările sunt interesante şi merită reţinute.

Intr-unul din numerele din 1960 ale revistei Fate, doamna Delburt Gregg din Greggton, statul Texas, povestea cum întâlnise o vieţuitoare care îşi modificase infăţişarea. Astfel de relatări sunt extrem de rare în epoca noastră. Celelalte apariţii pe care vi le vom prezenta mai jos se referă la făpturi care semănau cu un om-lup; nici unul din martorii oculari nepretinzând că a văzut unul în timp ce se transforma. Nici doamna Gregg nu pretinde aşa ceva, dar relatarea sa are, parcă, mai degrabă tenta primului capitol dintr-un roman cu oameni-lup, decât o întâmplare adevărată.

Ea povesteşte că noapte de iulie a anului 1958, când soţul era plecat cu treburi, a tras patul mai aproape de fereastră, nădăjduind că se va bucura de boarea stârnită de furtuna ce se întrezărea la orizont, spre sud-vest. De-abia aţipise când a auzit nişte sunete, ca un hârşâit, pe storul de la fereastră. La lumina unui fulger a reuşit să desluşească „o siluetă uriaşă ca a unui lup… care zgâria cu ghearele storul de la fereastră… Mă privea cu ochi fioroşi, de-abia intredeschişi, care parcă aruncau flăcări. Am desluşit colţii albi din botul rânjit„.

Femeia a sărit din pat, a luat în grabă o lanternă electrică şi a luminat, pe când făpturâ fugea prin curte spre a dispărea în boschetele din apropiere. „Am aşteptat – scria ea – ca animalul să-şi facă apariţia din tufisuri insă, după scurt timp, în locul uriaşului lup sălbatic, din tufişuri a apărut brusc silueta unui bărbat extrem de înalt care a păşit cu grabă spre drum şi a dispărut în intunericul nopţii.„

Caracteristice pentru acest subiect în America vremurilor noastre sunt relatările făcute între iulie şi octombrie, 1972, de un număr de locuitori din Ohio. Aceştia au afirmat că văzuseră o fiinţă inaltă de şase până la opt picioare, pe care unul din martorii oculari l-a descris spunând că: „arăta ca un om cu capul supradimensionat, ca de lup şi cu un nas lung„. Un altul a spus că „avea picioare lungi, păroase, colţi şi alerga încoace si incolo ca un om al cavernelor din filme„. De asemenea avea ochi rosii, scăpărători. S-a mai spus că dimineaţă, devreme, s-a furişat în spatele unui muncitor care lucra la instalarea sinelor de cale ferată de la periferia oraşului Defiance şi l-a lovit cu o scândură. Probabil că în cazul acesta avem de a face cu un farsor sau alienat mintal deghizat ca să provoace panică.

Patru tineri din oraşul Gallup, statul New Mexico, au susţinut că, într-o zi de ianuarie a anului 1970, întâlniseră pe marginea drumului care ducea la Whitewater, un „om-lup” (după cum l-au numit chiar ei). Animalul a izbutit să se ţină după maşina care alerga cu 80 de km pe oră. Unul din martorii oculari a povestit:

„Era lung de aproape şase picioare şi m-am mirat că alerga atât de repede. La început am crezut că prietenii mei puseseră la cale o glumă, dar mi-am dat seama că nu era aşa şi atunci m-a cuprins frica. Ne-am repezit ca să incuiem uşile şi să blocăm ferestrele vehiculului. Am accelerat până la 100 km pe oră, dar era greu să conduc cu o asemenea viteză pe drumul cu multe coturi ascuţite. Cineva a scos la iveală o armă si a tras asupra fiarei. Stiu că a fost lovită pentru că a căzut, chiar când ne-am întors fiinţa dispăruse şi nu se vedeau pete de sânge pe sol. Nu putea fi un om, căci nici o fiinţă omenească nu e in stare să alerge atât de iute.„

Această fiinţă pare să semene cu un „alergător cu burta la pământ”, numele pe care indienii Navaho îl dau omului-lup. În 1936, revista Yale Publications in Anthropology consemna discuţia pe care antropologul William Morgan o avusese cu un indian Navaho pe care îl chema Hahago. Acesta a spus despre „alergător…”că „poate alerga foarte repede. El poate să străbată într-o oră şi jumătate drumul până la Albuquerque„, distanţă parcursă regulă în patru ore, după cum preciza Morgan.

In toamna anului 1973, din Pennsylvania de vest au parvenit zeci de relatări despre apariţia unor fiinţe stranii, asemănătoare maimuţelor, apariţii uneori zărite odată cu semnalarea unor O.Z.N.-uri. Unul din martorii oculari a afirmat că aceste fiinţe „aveau nişte ochi ce parcă aruncau flăcări şi sclipeau orbitor în întuneric, măsurau 2-3 metri inălţime şi emanau o duhoare puternică„. Iar cercetătorul Stan Gordon scria: „Un alt tip de fiinţă se spune că este înalt de 2,80-3 m. Conform descrierilor făcute de martorii oculari, aceasta ar avea infăţişarea unui om foarte musculos, cu trupul acoperit de păr des. Relatările subliniau braţele foarte lungi, care atâmau mai jos de genunchi. Această făptură părea dotată cu o mare agilitate care o depăşea pe cea a căprioarei. Urmele lăsate pe sol arătau că pasul ei măsura între 1 metru si 20 cm. Aceste relatări nu menţionau nimic despre duhoare„.

Două schiţe publicate în pagina a 5-a, a revistei Flying Saucer Review din 1974m, prezentau portretul unei fiinţe care aducea foarte mult a om-lup, deşi nici martorii şi nici cercetătorii nu remarcaseră faptul acesta.

Dacă aceste relatări nu sunt pure inşelătorii, atunci ele indică in mod limpede prezenţa unor făpturi extraordinare, de pe alte tărâmuri, care vin în conflict cu realitatea. Pe de altă parte, în unele cazuri, e posibil să dăm crezare mărturiilor fără a ne desprinde de realitate. De exemplu, la Delphos, zona statului Kansas, în iulie 1974, mai multe persoane au întâlnit după cum relata presa – „un copil de vreo 10-12 ani, acoperit de sânge şi cu părul incâlcit, imbrăcat în zdrenţe, care alerga prin tufişurile de la marginea unei arii impădurite de la Delphos„. Fetiţa (căci fată era) a fost numită „fata-lup”. Autorităţile locale nu au dat de urma ei, dar nu este exclus să fi existat o înapoiată mental, care fugise de acasă sau fusese abandonată de ai săi.

Unii teoreticieni cu pregătire medicală au sugerat posibilitatea ca oamenii-lup semnalaţi să fie în fapt persoane bolnave de „porfiria”. Porfiria e o boală care vatămă pielea feţei si a degetelor, provoacă leziuni pe epidermă, precum şi o puternică „fotosensibilitate”. Pielea feţei poate căpăta o pigmentaţie brună şi pot apărea tulburări psihice. Aversiunea faţă de lumină, precum şi desfigurarea fizică pot determina victima să iasă la iveală numai în timpul nopţii. „Aceste caracteristici – a scris neurologul britanic L. Illis în revista de specialitate Proceedings of Royal Society of Medicine, în 1964 – se potrivesc bine cu descrierile din vechile hrisoave despre oamenii-lup.”