Pornind de la o bizară afirmație a lui Plutarh care spunea că „înțelepciunea lui Socrate se explică prin faptul că acesta strănuta des și i se limpezea mereu mintea„, strănutul e asociat dualismului viaţă-moarte: când strănută cineva, i se zice: „Să trăieşti!„, deoarece, în timpurile vechi se credea că omul care strănută va muri.

Se mai credea, de altfel, că el marchează o ruptură în timp, moment în care omul e vizitat de un duh!

In Evul Mediu, Europenii nu vedeau cu ochi bun stranutul, ei erau de părere ca viata din corpul ce stranută des se va scurge si ca atârnă de un fir de ață.

Romanii spuneau că zeul Cupidon strănută numai atunci cînd se naşte o fată frumoasă.

La noi, ţăranii acordau o mare importanţă strănutului, mai ales de Anul Nou și de Bobotează, când stăpânul casei trebuia să-i dea un cadou deosebit celui care strănuta:

„Este aşa de serioasă făgăduiala şi stimat strănutul, că oamenii casei, în ascuns, trag ardei pe nas, ca să strănute şi să primească – băiatul un cal de ginere, iar fata vreo vacă de zestre„. „Se crede că dacă a strănutat cineva îndată după ce a zis ceva, zisele lui sunt adevărate şi se vor împlini” (A. Gorovei – Credinţi şi superstiții).

Aşadar, strănutul simbolizeaza o manifestare a sacrului, prin care se aprobă sau se pedepseşte cel în cauză.