Demult, foarte demult, întreaga Europă se îngrozea când auzea de vikingi. Aceşti navigatori indrăzneţi, pe corăbiile lor rapide, făceau dese incursiuni asupra oraşelor de coastă, cu scopul de a le jefui, omorând pe cei care nu li se supuneau. Ei făceau totul pentru a-şi păstra temuta faimă. Vikingii locuiau pe insulele Britanice, în Olanda şi în Franţa; ulterior au ajuns şi în Spania, Maroc şi Italia. Recent s-a descoperit că ei au fost şi în America de Nord, cu mult înainte de Cristofor Columb. Si dintr-odată vikingii au dispărut…

Insăşi originea cuvântului „viking” naşte dispute, fiecare savant avându-si opinia sa în acest sens. În general, se consideră că viking inseamnă pirat, hoţ de mare. Indrăzneala lor în operaţiile maritime şi a acaparării de nave este cunoscută. Conform altei opinii, originea acestei denumiri provine de la cuvântul nordic kvik, ce inseamnă fiord. O altă origine indicată este cea anglo-saxonă, în acest caz punându-se accent pe preocupările militare ale oamenilor nordului, deoarece cuvântul wik, derivă din latinescul vicus (tabară). Pe măsură ce s-au răspândit pe teritorii din afara Scandinaviei, oamenii nordulu au primit şi alte denumiri. Astfel, în Rusia veche, vikingii suedezi au fost numiţi varegik.

Vikingii ce s-au aşezat în Normandia, pe teritoriul franc, sunt menţionaţi în izvoarele vremii ca normanzi. In privinţa periodizării istoriei acestor popoare, istoriografia străină actuală admite că perioada vikingă are două etape principale: perioada Vendel (secolele VII-IX), denumire dată după numele localităţii din Uppland (Suedia), unde s-au făcut importante descoperiri arheologice, şi perioada clasică. (secolele IX-XI). În notele istorice pot fi găsite descrieri ale călătoriilor şi sângeroaselor victorii.

Mulţi cronicari i-au descris pe vikingi ca oameni nemiloşi care, pentru a se îmbogăţi, erau gata să comită orice faptă inumană. În anul 787 vikingii au jefuit oraşul scoţian Edinburgh, iar după şase ani — insula Lindisfarne.

Ulterior, raidurile vikingilor au luat amploare: în anul 836 ei au pustiit Londra. Apoi au jefuit oraşele Sfântului Imperiu Roman: Bremen, Kln, Bonn, Orleans, Toulouse. În anii 40 ai secolului al IX-lea au jefuit şi au incendiat mai multe aşezări din Peninsula Pirineică. Scandinavii au jefuit de câteva ori oraşele Londra şi Paris. Părea că nimic nu-i poate opri. Şi unele oraşe italiene au fost nevoite să-şi dea avuţiile vikingilor: Florenţa, Veneţia, Roma, Palermo, Pisa.

În secolul al X-lea, regele Britaniei, Alfred, a reuşit invingă pe îndrăzneţii navigatori scandinavi, datorită faptului că avea corăbii mai înalte, cu mai mulţi oameni. Regele francez Charles le Chauve a început îndiguirea râurilor, blocând astfel accesul corăbiilor vikinge în oraşele riverane. Pentru a crede tot ce se spune despre vikingi, ne-ar trebui si alte surse de informaţii. Multe afirmaţii sunt exagerate, deoarece, în patria lor, ei aveau ocupaţii paşnice: creşteau animale, vânau, lucrau pământul.

Ţăranii alcătuiau baza societăţii. În clanurile lor, femeile se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii — puteau fi proprietari, rezolvând diversele probleme, care ţineau de averea lor. În vremea regelui norvegian Olaf cel Mare s-a incercat convertirea la creştinism, însă Olaf a murit in lupte.

După câţiva ani, în 966, în timpul regelui Harold Dinte Albastru, vikingii au acceptat totuşi creştinismul. Olaf a fost declarat sfânt. După aceasta, scandinavii au încetat practic incursiunile lor. În acele timpuri, vikingii locuiau, precum se spune, chiar la porţile Europei. Toate descoperirile, realizările şi noutăţile ajungeau la ei mai târziu. Dar, în pofida acestui fapt, ei aveau şi unele avantaje. Pe teritoriile lor existau animale ale căror piei erau la mare preţ, puteau obţine grăsimi de origine animală, aveau ieşire la mare. Nu era greu să găseşti piaţă de desfacere pentru blănurile valoroase şi grăsimi. Aceste produse se vindeau la un preţ bun.

Vikingii şi-au dovedit capacitatea de a întemeia oraşe bine structurate şi uşurinţa de a se integra în alte societăţi. Indemânarea lor artistică era foarte dezvoltată. Ei lucrau cu pricepere lemnul, metalul, pielea şi oasele, făceau textile şi bijuterii. Iar în privinţa acelor coifuri cu coarne care, de obicei, sunt legate de numele vikingilor, istoricii spun că, de fapt, acestea nu au fost folosite în lupte de ei, ci de triburile nordice anterioare vikingilor, care se presupune că le foloseau în diferite ritualuri. Pentru vikingi, era o mândrie faptul că aveau părul blond, briciul şi săpunul fiind obiectele pe care ei le foloseau pentru a-şi menţine aspectul curat şi plăcut.

În Anglia, vikingii işi făcuseră o reputaţie de excesiv de curaţi, pentru că obişnuiau să facă baie o zi pe săptămână. Sâmbătă era denumită „laugardagur”, adică ziua de spălat. Vikingii au fost buni navigatori şi constructori de nave rapide şi uşor de manevrat; ei sunt autorii construcţiilor navale uluitor de impunatoare pentru acea perioadă corăbiile cu vele uriaşe. Navele mari, le foloseau pentru război, iar pe cele mici — knar — pentru comerţ. Cea mai apreciată navă, reprezentativă pentru vikingi, este Longship, folosită pe larg între secolele IX şi XIII; viteza ei de navigare atingea 15 noduri (adică, 15 mile marine/oră sau 15 X 1852 m/oră), fiind singura care se deplasa cu o asemenea viteză. Navele vikingilor puteau să-şi schimbe cursul cu 180°, fără să fie necesare manevre de întoarcere. Vikingii cunoşteau foarte bine arta întocmirii hărţilor: la o comparare a hărţilor întocmite de ei pentru Oceanul Atlantic cu acele care se întocmesc azi cu ajutorul măsurătorilor prin satelit, s-a constatat că diferenţa de precizie este de numai 2%.

Istoria dispariţiei lor a început de la faptul că unul dintre cei mai îndrăzneţi şi curajoşi vikingi, Erik cel Roşu, a descoperit spre vest de Islanda un nou teritoriu neexplorat. Noul loc a fost numit Groenlanda, „Pământul Verde”, şi, după o vreme, adunându-şi oamenii, au migrat spre acele pământuri şi s-au instalat acolo. Colonia scandinavă de pe acea insulă a existat aproximativ 450 de ani.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, legătura lor cu continentul s-a rupt brusc. Motivele nu se cunosc. După câteva secole, europenii au ajuns pe insulă şi, spre marea lor mirare, nu au găsit pe nimeni acolo, doar câteva diri ruinate. Unde au dispărut vikingii? Fiind deosebit de impresionaţi, „descoperitorir lipsei vikingilor au creat în jurul acestui fapt o aură de mister. În realitate, ştiinţa contemporană a descoperit şi continuă să descopere numeroase mărturii despre condiţiile de viaţă ale vechilor scandinavi în Groenlanda. Dar nici până în prezent, savanţii nu au putut înţelege cum de a putut să dispară o ţară întreagă, aceasta aflându-se chiar în vecinătatea Europei? În acest sens există câteva versiuni. Unii cercetători consideră că ultimii vikingi din Groenlanda şi-au părăsit colonia şi s-au instalat din nou în Islanda.

Conform altor legende ale eschimoşilor, vikingii ar fi fost atacaţi de piraţi şi decimaţi. Această versiune nu este confirmată de cercetători, istorici şi arheologi. Există şi alte ipoteze. De exemplu, că ultimii vikingi au fost omorâţi de inuiţi (eschimoşi), ori s-au amestecat cu ei.

Cercetătorii au efectuat un sir de analize ale ADN-ului şi au confirmat că ipoteza despre asimilare nu este valabilă. Alt grup de cercetători au căutat urme de lupte pe teritoriile vikingilor, însă nu au găsit. De fapt, este evident că aborigenii scunzi nu puteau facă pe vitejii vikingi să dispară de pe suprafaţa pământului. Lipsa căsătoriilor dintre eschimoşi şi vikingi ar avea o explicaţie originală. Jared Diamond, autorul cărţii „Colapsul” şi unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai colonizării scandinave a Groenlandei, consideră că eschimoşilor nu le trebuiau femei albe, şi nici vikingilor nu le trebuiau „eschimoase”.

Savanţii susţin că vikingii ar fi dispărut drept rezultat al inrăutăţirii condiţiilor climatice. Ei au reconstituit clima în care au trăit dispăruţii şi au ajuns la concluzia că în Groenlanda, ţara gheţurilor veşnice şi a icebergurilor, a existat o perioadă de re, şi Groenlanda a început să semene cu locurile cu care scandinavii erau obişnuiţi.

Aşezările lor se aflau aici între paralelele 61 şi 64, iar condiţiile naturale de aici se aseamănă cu cele din Islanda (paralelele 64-66) sau din Norvegia de Nord (mai sus de paralela 65). Totuşi, în Islanda se simte influenţa Curentului Golfului, iar Groenlanda este scăldată doar de curenţii arctici. Savanţii afirmă că, spre începutul secolului al XIV-lea, clima în Groenlanda s-a răcit din nou. Gheţarii veneau peste pământurile mănoase, aducând cu sine nisip, mâl şi pietriş, lipsindu-i, astfel, pe colonişti de păşuni.

Poate că, în asemenea condiţii, oamenii nu vedeau sensul rămânerii în continuare pe această insulă. Din acest motiv e posibil să se fi produs şi încăierări între triburi, foamea fiind principalul motiv al acestor lupte interne. Aceasta ar fi condus la masive emigrări.

Această istorie misterioasă a fost studiată. în două etape: o înrăutăţire considerabilă a condiţiilor de viaţă şi enigmatica dispariţie. Un biolog american a formulat o teorie privind evenimentul trist al dispariţiei vikingilor.

Din primii ani de acomodare a coloniştilor pe insulă, aceştia au provocat daune foarte serioase florei şi faunei ei fragile şi instabile. Apoi omul a început să lupte pentru supravieţuire în condiţiile existente. Însă clima a inceput să se inrăutăţească brusc şi, pe deasupra, s-au înteţit invaziile inuiţilor.

Pentru locuitorii insulei, a devenit dificil să-şi asigure produsele necesare traiului, lor lipsindu-le aproape totul. De exemplu, fierul. Islandezii au rămas frapaţi văzând un vas groenlandez la construcţia căruia au fost folosite cuie de lemn. Dar în Groenlanda nu se găsea nici lemn! Şi armele? În niciun caz nu se puteau lipsi de fier. Lipsa unor astfel de resurse submina dezvoltarea economică şi micşora productivitatea muncii. Spre deosebire de groenlandezi, islandezii au menţinut contactele cu Norvegia chiar şi în timpul Micii Glaciaţiuni, pentru că în cazul lor nu au fost inundate de iceberguri căile de comunicaţii, precum s-a întâmplat în Groenlanda.

Vikingii au fost împiedicaţi de natură să mai crească animale şi să se ocupe cu agricultura, drept consecinţă creându-se un deficit de alimente. Cantitatea de mâncare ce le revenea zilnic era minimă. Mai târziu s-a constatat că ei nu ştiau că din grâu se poate face pâine, iar unii biologi afirmă că vikingii nu s-au putut hotărî să vâneze cerbi şi foci (probabil, din cauza unor prejudecăţi religioase) şi, drept urmare, le-a lipsit carnea, care are un rol important în alimentaţie.

Misterul devine mai adânc prin faptul că nu au fost găsite resturi de oase de peşte la gropile de gunoi ale coloniştilor norvegieni. Peştele ocupă un loc important atât în dieta islandezilor şi inuiţilor din Evul Mediu, cât şi în cea a groenlandezilor de azi, dar, probabil, vikingii groenlandezi aveau nişte prejudecăţi legate de consumul peştelui. In general vorbind, oamenii au încetat să creadă în vreo perspectivă de trai favorabil pe această insulă, care se transformase în ceva care înseamnă în condiţiile de azi „o regiune depresivă”. Ultima mărturie documentară despre groenlandezii „vii” datează din anul 1410.

În document se descrie că un oarecare căpitan Thorstein Olafsson a sosit pe insulă, a locuit pe ea patru ierni, s-a căsătorit cu o fată pe care o chema Sigrid Bjornsdottir şi s-a întors apoi în patria sa. Dar ce s-a întâmplat în continuare? Există versiunea că motivul dispariţiei vikingilor ar fi fost o epidemie de ciumă, o foamete catastrofală sau o migraţiune în masă… După o perioadă, un preot norvegian care a vizitat această insulă nu a găsit acolo nici vii, nici morţi, ci doar animale de curte sălbăticite…

Cel mai probabil, dispariţia vikingilor groenlandezi putea fi cauzată nu de un factor oarecare, ci de un anume complex de factori, între care factorii naturali au avut un rol prioritar.

Dar poate că enigma nu constă în dispariţia vikingilor, ci în faptul cum au putut ei locui în Groenlanda? Cum au putut supravieţui peste 500 de ani, în condiţiile unei clime atât de aspre? Poate că o parte au emigrat şi o parte, într-adevăr, a murit de foame?

Aceste întrebări încă nu şi-au găsit răspunsurile. Adevărul e că lumea înconjurătoare este şi vitregă şi fragilă în acelaşi timp, iar existenţa omului depinde de el însuşi. Nimeni nu a observat şi nu a simţit cum a început „colapsul civilizaţiei”.