Fără îndoială că Bigfoot este misterul criptozoologic cel mai mare din America de Nord. Dacă existenţa sa va fi dovedită vreodată – dar oamenii de ştiinţă nu vor fi satisfăcuţi decât dacă li se va prezenta un specimen – atunci lucrul acesta va oferi cel puţin o perspectivă revoluţionară asupra evoluţiei umane…

Dacă Bigfoot există, el este, aproape cu certitudine, o rudă de a noastră. Partizanii lui Bigfoot însă au păreri diferite în problema dacă el este un antropoid sau un tip de fiinţă omenească timpurie. In cele ce urmează ne vom referi la Bigfoot (ori Sasquatch, cum i se spune de obicei în Canada) ca la un antropoid uriaş a cărui prezenţă a fost semnalată în nord-vestul Statelor Unite (California de nord, Oregon, Washington si Idaho) si în Vestul Indepărtat canadian (Columbia Britanică Alberta).

Ideea că un antropoid extraordinar ar putea supravieţui în această vastă regiune cu munţi împăduriţi, neatestat ci doar intâlnit incidental de rarii martori oculari uluiţi, nu este imposibilă, deşi pare incredibilă. Cu alte cuvinte ne putem imagina existenţa unor fiinţe ca acestea în lumea naturii. Este nevoie să fie relevat lucrul acesta, deoarece apariţia unor fiinţe cu aspect aproximativ asemănător a fost semnalată aproape în toate statele şi provinciile de pe continentul american. Ele nu ni se par fireşti într-o lume naturală imaginabilă; şi cu adevărat multe relatări – care frizau paranormalul sau, în cel mai bun caz, păreau nonsensuri zoologice (de exemplu, urmele pe sol ale unor labe cu trei degete) sugerează fenomene care nu provin din lumea naturală ci, mai degrabă, aparţin universului lui Gobelin.

Conform principalului cronicar al fenomenului jumalistul şi cercetătorul canadian Jolin Green – Bigfoot (Picior Mare) măsoară – potrivit depoziţiilor făcute de sute de martori oculari – 3 metri inaltime. Ei par predispuşi la singurătate, rareori fiind văzuţi mai mulţi împreună. Părul le acoperă aproape în întregime trupul, membrele sunt proporţionate ca la oameni şi ca la antropoizi, însă umerii laţi, gâtul absent, faţa şi nasul turtit, fruntea teşită, arcul sprâncenelor şi capul conic sunt caracteristice animalelor si nu oamenilor.

Primatologul John Napier, unul din relativ puţinii oameni de ştiinţă care au acordat atenţie serioasă fenomenului Bigfoot, nota că în conformitate cu unele relatări mai credibile „Bigfoot-ul are trupul acoperit cu păr roşcat-cafeniu, sau roşcat-castaniu. Această ultimă culoare e menţionată de regulă, dar începe să fie semnalat mai des şi părul negru, precum şi crem, alb sau alb-argintiu… Dimensiunile urmelor picioarelor variază între 30 şi 60 cm.  66% din cei 33 de martori oculari au susţinut că urmele măsurau între 28 şi 40 cm, cu o medie de 34 cm… insă dimensiunea menţionată cel mai frecvent a fost de 30 cm”

Istoric de „intalniri” cu Bigfoot

Bigfoot este un animal, ori un protouman real. Este inutil să menţionăm că el nu este un rezident de dată recentă al regiunilor sălbatice din nord-estul Statelor Unite. Aceia care au studiat creatura s-au străduit să descopere dovezi ale existenţei sale înainte de secolul al- XX-lea, dar rezultatele obţinute au fost ambigue. In efortul lor de a făuri fenomenului Bigfoot o istorie indelungată partizanii lui se referă adesea la tradiţia indienilor americani cu privire la bipezii supradimensionaţi care ar trăi în adâncul pădurilor. Insă, de obicei aceste credinţe sunt scoase din context şi prezentate selectiv.

Candidatul proto-Bigfoot cel mai popular este Witiko (sau Wendigo), cunoscut indienilor algonkieni din pădurile de la nord. Witikosii erau uriaşi canibali, cu puteri supranaturale, care îi puteau stăpâni şi transforma pe oameni în Witikosi. Nu este surprinzător că multe din speculaţiile antropologice, în opoziţie cu cercetătorii amatori ai fenomenului Bigfoot, atribuie izvorul acestei credinţe unor tulburări psihiatrice. Monştrii asemănători pot fi intâlniţi din plin în mitologiile unor indieni din America de Nord, fiinţe supranaturale care îi previn pe membrii comunităţii de primejdia încălcării tabu-urilor şi care deţin şi alte funcţii mai complexe în societatea tribală.

Dacă Bigfoot bântuie pe aici, prezenţa sa este destul de bine camuflată, deşi diverse amănunte răzleţe în unele naraţii – de altfel – nerelevante (îndeosebi despre Sasquatch, care nu poate fi asemuit decât în linii generale cu corespondentul său modern) totuşi intrigă. Dar în majoritatea cazurilor uriaşii din păduri se desprind de Bigfoot, fie pentru că sunt prea agresivi şi (adesea) canibali, fie – dimpotrivă, – pentru că sunt prea inteligenţi. Incercarea de a obţine o fărâmă de adevăr din vasta ţesătură mitologică se dovedeşte zadarnică. Este mai productiv să ne indreptăm atenţia spre primele relatări publicate, care la început, probabil, iar apoi cu certitudine, se refereau la Bigfoot.

In 1870, un corespondent al ziarului The Antooch Ledger din California, transmitea că în urmă cu un an văzuse „o gorilă sau un om sălbatic, ori ce o fi fost el” în tufişuri. El scria că fiinţa respectivă „avea capul aşezat direct pe umeri, fără intermediul gâtului„, detaliu menţionat ulterior de aproape toţi martorii oculari. Pe de altă parte, corespondentul releva un detaliu anatomic evident neobişnuit şi anume „picioarele foarte scurte” ale fiinţei. Dacă acest animal nu era o creaţie a imaginaţiei gazetarului, atunci este posibil că el zărise o gorilă în libertate, care putea fi şi un cimpanzeu.

Următoarea relatare cunoscută a apărut în Colonist, un ziar din oraşul Victoria, Columbia Britanică. In ea se povestea intamplarea la care fusese martor Mike King, un tăietor de copaci, care lucra în insula Vancouver, în apropiere de râul Campbell. Mike King era singur, fiindcă indienii care îl ajutau refuzaseră să-l însoţească de teama „omului-maimută”, care se spunea că trăieşte în pădure. Târziu, în după-amiaza acelei zile, el a văzut „un om-fiară,” care spăla nişte rădăcini în apa râului. Observându-l pe King, făptura a scos un ţipăt şi a fugit urcând dealul. La un moment dat s-a oprit şi l-a privit peste umăr pe King. Martorul ocular era convins că făptura întâlnită „era acoperită de păr brun-roşcat, avea braţe deosebit de lungi pe care le folosea când se căţăra pe pantă şi când fugea printre tufişuri; urmele picioarelor se asemănau cu ale unui om, dar cu degete extrem de lungi şi răşchirate„.

La 14 decembrie, 1904, ziarul Colonist relata întâmplarea petrecută în faţa a „patru martori demni de incredere”. Aceştia zăriseră o fiinţă care semăna cu Bigfoot, pe insula Vancouver; iar în 1907 scria despre părăsirea unui sat indian deoarece locuitorii erau inspăimântaţi de „un sălbatic asemănător maimuţei, care se ivea noaptea pe malul apei (lângă Bishop’s Cove de pe coasta Columbiei Britanice), scoţând urlete nepământeşti„.

In primele decenii ale secolului, locuitorii din Canada apuseană aveau cunoştiinţă de giganţii păroşi pe care îi numeau Sasquatch. Denumirea folclorică Sasquatch – cuvânt din vocabularul indienilor Salish, preluat şi anglicizat – s-a răspândit în lume prin scrierile lui J. W. Burns, invăţător în rezervaţia indienilor Chehalis, din apropiere de Harrison Hot Springs din Columbia Britanică. Sasquatch – descris de Burns – personaj mitic despre care aflase de la indienii localnici nu era un antropoid, ci mai degrabă un superman fabulos, un „uriaş indian” hărăzit cu puteri supranaturale. Puţini însă erau aceia care îl socoteau altceva decât un personaj imaginar.

Spre deosebire de sceptici există unele persoane singulare care afirmă că au văzut cu ochii lor uriaşii păroşi. Unul din cei mai vestiţi martori oculari a fost Albert Ostman, un locuitor din Columbia Britanică, care în 1957 a povestit un incident petrecut în 1924. Potrivit afirmaţiei sale el se afla într-o misiune de prospecţiuni în golfuleţul Toba, de partea opusă insulei Vancouver, când într-o noapte după ce se culcase în sacul său de dormit – deodată s-a simţit săltat şi cărat. După mai multe mile a fost azvârlit la pământ şi atunci a descoperit că era prizonierul unei familii – o pereche adultă şi una tanară de fiinţe asemănătoare unor antropoide uriaşe. Deşi se arătau prietenoase era evident că nu vroiau să-l lase să plece. Totuşi el a izbutit să se salveze, profitând de faptul că fiinţa mai vârstnică se înecase cu tutunul său de mestecat. Fusese plecat şase zile. John Green şi Ivan T. Sanderson care, printre alţii, l-au intervievat, nu au pus câtuşi de puţin la îndoială sinceritatea şi starea sănătăţii mentale a lui Ostman. La rândul său Napier, analizând din unghi profesional, a remarcat „povestea convingătoare… fără nici o notă falsă„.

O altă poveste ciudată se referă la atacul efectuat de fiinţe asemănătoare lui Bigfoot împotriva unui grup de mineri din zona muntelui St. Helen – râul Lewis, de la sud-vest de Washington. Episodul a început într-o seară de iulie a anului 1924, când doi mineri enervaţi deja de nişte şuierături şi bubuituri stranii, care se auzeau în spatele unor creste din apropiere – au dat peste o fiinţă înaltă de 3 metri, care semăna cu un antropoid, şi au, tras asupra lui. Apoi s-au refugiat în colibă şi au înfruntat atacul care a durat toată noaptea, în cursul căreia mai multe făpturi i-au bombardat cu stânci şi bolovani şi au încercat să spargă uşa.

Reporterii gazetei Portland Oregonian, care ulterior s-au dus la faţa locului, au descoperit urme uriaşe de paşi. Locul unde s-a petrecut episodul a căpătat numele de Ape Canion („canionul maimuţei”) pe care îl poartă în prezent. In 1967, unul din participanţi Fred Beck – a publicat împreună cu fiul său o cărticică intitulată: M-am bătut cu oamenii-maimută de la muntele St. Helen, în care povestea evenimentul. In 1982, un reporter al unui ziar din Vancouver l-a intervievat pe Rant Mullens, în vârstă de 86 de ani, care a pretins că el este răspunzător de acest episod. Pe drumul de înapoiere de la o partidă de pescuit a povestit acesta – el şi unchiul său „am rostogolit în glumă nişte bolovani în jos de pe creastă, apoi ne-am îndepărtat repede de la locul faptei„. Aceasta a fost a afirmat el – originea „poveştii cu maimuţele păroase”.

Totuşi e mai bine să presupui că Beck şi tovarăşii săi au inventat totul, de la cap la coadă, decât să crezi că simplul fapt povestit de acesta a precipitat seria complexă de evenimente care au inclus şi incidentul relatat. Intre aceste evenimente s-au numărat apariţiile unor fiinţe ca Bigfoot, uneori la distanţă doar de câţiva paşi. Când Mullens făcea declaraţia sa, Beck murise deja. Dar fiul acestuia, Ronald Beck a respins calificând ca „imposibilă” pretenţia acestuia că „incidentul a fost provocat de o inşelătorie obişnuită sau chiar neobişnuită„. Cât priveşte cinstea părintelui său, Ronald Beck a spus: „Am fost foarte apropiat de tata şi vă rog să mă credeţi că relatarea sa este corectă si adevărată. Odată l-am auzit discutând cu un alt bărbat (unul din ceilalţi mineri) despre întâmplarea din 1924 la care amândoi fuseseră martori oculari„.

Sasquatch a continuat să apară din când în când, evenimentul fiind relatat mai ales de presa canadiană. Prin anii 1920, denumirea de „Bigfoot” a fost inclusă în vocabularul unor ziare locale, care s-au inspirat de la dimensiunea urmelor de paşi întipărite în sol, pe care le-au descoperit în ţinuturi îndepărtate. Numele de Bigfoot a intrat în conştiinţa tuturor americanilor în 1958, când muncitorii care mânuiau maşini si utilaje grele în apropiere de Willow Creek – în nord-estul Californiei – au descoperit un mare număr de urme lăsate de o bipedă, aparent uriaşă, care se învârtise în jurul unui buldozer mare pentru defrişat terenuri, lăsat afară peste noapte. După ce urmele au apărut şi cu alte prilejuri, au fost făcute mulaje, rezultatul fiind atragerea atenţiei ziarelor.

Câteva săptămâni mai târziu, două persoane care călătoreau cu maşina străbăteau un ţinut sălbatic, când – deodată – a apărut pe drum, în calea lor, o fiinţă uriaşă, bipedă şi păroasă, care a traversat şoseaua şi s-a pierdut printre copaci, lăsând în sol urmele paşilor. Cam în acelaşi timp un reporter fotograf, care se luase după un şir de urme de picioare, a dat peste un morman de materii fecale. Era, a povestit el ulterior lui Ivan Sanderson, „de proporţii monumentale”.

Filmul lui Patterson

Prin 1960 Bigfoot, care uneori era numit „abominabilul om al zăpezilor”, ocupa un colţişor stabil în imaginaţia populaţiei. Deşi oamenii de ştiinţă nu acceptau nici măcar să ia în consideraţie posibilitatea ca martorii să fi întâlnit cu adevărat ceea ce afirmau că văzuseră (scepticii calificand toate cazurile drept falsuri sau întâlniri cu urşii), mai mulţi cercetători neprofesionişti, precum Green, Rene Dahinden şi Jirn McClarin au căutat martori oculari şi s-au aventurat pe teren, nădăjduind să întâlnească unul din specimenele căutate sau să descopere noi amănunte, şi au scris articole şi cărţi despre descoperirile făcute.

Cartea lui Sanderson Legenda abominabilului om, al zăpezilor prinde viaţă (1960), a fost prima lucrare care tratează de manieră extensivă problema Bigfoot/Sasquatch, legând-o cu tradiţia mondială despre „oamenii sălbatici”, Almas şi Yeti. Printre aceia care au purces la căutarea lui Bigfoot în ţinuturile sălbatice s-a numărat şi Roger Patterson, cândva participant la rodeo, autor-amator al unei cărţi intitulată „Există, oare, cu adevărat abominabilii oameni ai zăpezilor in America?”, pe care a publicat-o pe cheltuiala sa (1966).

Potrivit spuselor lui Green, Patterson „trăia de azi pe mâine din expediente sau făcând pe inventatorul”. In 1959, revista True a făcut public interesul acestuia faţă de Bigfoot şi de atunci, când avea timp, cutreiera pădurile din nord-vest, vecine cu Pacificul, nădăjduind să dea ochii cu flinţa pe care o căuta. La vremea potrivită, împletind curiozitatea sa nativă cu spiritul afacerist, el a schiţat planul realizării unui documentar cu privire la acest mister şi, în acest scop, a făcut rost de o cameră de filmat pe care a luat-o cu el în timpul drumetiilor de cautare a Bigfoot-ului şi cu ajutorul căreia a înregistrat pe peliculă anumite imagini ce aveau să-i folosească la întocmirea filmului documentar. Puţin după ora 13.15, în după-amiaza zilei de 20 octombrie, 1967, el şi insoţitorul său, Bob Gimlin, călătoreau călare spre nord prin albia lată de 95 de metri pe jumătate secată a pârâului Bluff, care curge prin Six Rivers National Forest din nordul Californiei. (Această regiune a înregistrat atât de des prezenţa cât şi urmele lăsate de Bigfoot, încât a devenit un soi de atracţie turistică şi este locul perfect de petrecere a sfârşitului de săptămână de către turişti).

La un moment dat o stivă mare de buşteni în mijlocul albiei râului le-a tăiat calea silindu-i să o ocolească pe la capătul de la răsărit. După ce au depăşit-o şi au cotit pentru a relua drumul normal, au zărit – cel puţin aşa au pretins – ceva care avea să-i angajeze dispută care nici după aproape trei decenii încă nu s-a încheiat. O femelă-Bigfoot, care stătea pe vine în apa pârâului, s-a ridicat şi s-a îndepărtat repede, pierzându-se printre copaci, bălăbănindu-şi braţele pe când mergea. In timpul acesta cei trei cai (al treilea purta bagajele şi aparatura luate de Patterson şi Gimlin) s-au speriat. Calul lui Patterson s-a ridicat în două picioare şi a căzut într-o parte, prinzând sub el piciorul drept al călăreţului. După ce calul se ridicase în picioare, clătinându-se, Patterson a bâjbâit după camera de 16 mm., care se afla în desaga atâmată de oblâncul şelei. Apoi a pornit să urmărească în grabă fiinţa care fugea. Numai 7 m de film mai rămăseseră în aparat, iar Patterson le-a folosit în întregime spre a înregistra, din trei poziţii diferite, femela-Bigfoot. Patterson a murit în 1972 şi s-a jurat tot timpul că atât întâlnirea, cât şi filmul erau reale. Fimulutul de mai jos, este exact filmuletul surprins de Patterson in 1967:

Gimlin, care încă trăieşte, susţine povestea. Primul cercetător care s-a deplasat la faţa locului, Bob Titmus, a descoperit pe teren un şir de urme care se îndreptau exact în direcţia în care se deplasase fiinţa surprinsă pe peliculă; apoi a făcut mulaje după zece din urmele întipărite în sol. De asemenea, el a aflat că fiinţa urcase panta dealului, se aşezase puţin şi ii privise pe cei doi oameni care, abandonând urmărirea, porniseră să recupereze caii. De bună seamă filmul nu a dat răspuns la spinoasa întrebare dacă în America există cu adevărat un „abominabil om al zăpezilor”.

Controversele în jurul acestui punct sunt multe. În primul rând este problema simplă, dar crucială, a vitezei care a fost imprimată derulării filmului. Patterson a spus că nu îşi amintea dacă filmul se derulase cu 24 sau 16 imagini pe secundă. Luând în consideraţie a doua alternativă, analistul britanic D. W. Grieve, specialist în biomecanică, scria: „Ciclul timpului şi ritmul scurgerii lui se împletesc într-o combinaţie tipic umană, durata e mult mai lungă decât ne-am fi aşteptat la umblet şi la modul de mişcare a membrelor”, ceea ce vrea să însemne că dacă aceasta a fost viteza derulării filmului, sistemul neuromuscular era foarte diferit de cel al omului.”

Cu alte cuvinte, silueta nu era a unui om în veşmânt de antropoid, iar „posibilitatea unei inşelătorii este exclusă”. Insă la viteza de 24 imagini pe secundă fiinţa „prezintă un mod de a umbla foarte asemănător cu acela al omului care merge repede.” Aici veti vedea acelasi film dar stabilizat in zilele noastre, astfel incat natura din spate si miscarea camerei sa nu existe si sa fie prezentata doar „miscarea” Bigfoot:

Au fost depuse eforturi considerabile la faţa locului pentru a se reconstitui inălţimea siluetei din film şi s-a aflat că ea trebuie că era puţin sub 2 metri şi 20 centrimetri, faţă de estimaţia de 3 metri făcută de Patterson. Dar John Napier considera ambele dimensiuni sunt necorespunzătoare cu dimensiunea urmelor lăsate în sol. Potrivit aprecierii sale: „numai un animal inalt de aproximativ 3 metri putea întipări în sol urma unui picior de 30 cm„. In continuare el conchidea, spunând: „Un pas (distanţa intre o urmă de picior până la cealaltă) măsoară 90 cm. O fiinţă înaltă de 2,6 m face un pas care masoara 90 cm, îndeosebi aşa cum este prezentată în film că păşeşte; de fapt, ţinând seama de umbletul exagerat, pasul trebuie să fie mai lung decât cel normal, să zicem circa 120 cm.„

Concluzia inevitabilă: fie urmele paşilor, fie imaginile din film sunt false – in pofida tuturor problemelor care se puneau, inclusiv uluitoarea îmbinare a trăsăturilor umanoide şi antropoide, Napier a dat înapoi puţin de la concluzia sa „inevitabilă”, consimţind că „dacă aceasta nu era” o inşelătorie înfăptuită cu strălucire, „atunci este” primul film despre un nou tip umanoid necunoscut ştiinţei, pentru care Roger Patterson merita să stea alături de Dubois, acela care a descoperit Pitecantropus erectus sau omul din Java, ori de Raymond Dart din Johannesburg, savantul care a prezentat lumii întregi strămoşul imediat premergător omului – Australopitecus Africanus.

Green, care considera filmul ca fiind real, nu este de acord cu afirmaţia că modul de a umbla al fiintei se aseamănă cu acela al omului. Analizând filmul cadru cu cadru el a ajuns la concluzia că „umbletul este de fapt mult mai lin decât acela al omului, deoarece genunchii sunt indoiti din cauza poverii trupului care cade pe ei. Când un om păşeşte, el are un mers uşor săltat, in sus şi în jos, deoarece corpul depăşeşte centrul de greutate al picioarelor. Sasquatch-ul din film păşeşte lin şi egal, iar ţinuta corpului este mult mai dreaptă când întinde pasul, decât atunci când ea susţine întreaga greutate a trupului„.

După ce a vizionat filmul cu Bigfoot, în 1973, cercetătorul Peter Byrne, tehnician-şef la studiourile Disney, a declarat: „Singurul loc din lume unde se putea înfăptui o simulare de această calitate este aici, la studiourile Disney, dar metrajul acesta nu a fost lucrat la noi„. Deoarece toţi observatorii au fost de acord că filmul, dacă e un fals, a fost înfăptuit cu măiestrie, în mod inevitabil speculaţiile s-au concentrat asupra celor doi protagonişti. Unii critici, printre care şi Napier (care, totuşi, îl considera pe Patterson „foarte atrăgator şi sincer”), au relevat interesul evident pecuniar care l-a determinat pe Patterson să infăptuiască scurt-metrajul despre Bigfoot; şi – într-adevăr – el şi Gimlin nu au irosit timpul pentru a profita de avantajele băneşti care le oferea dreptul de proprietate asupra peliculei. Totusi existau şi alte probleme dincolo de aceste consideraţii.

Minuscula comunitate a acelora care cercetau fenomenul Bigfoot, îndeobşte dezbinată în multe privinţe, de data aceasta, a fost în unanimitate de acord asupra unui punct: pur şi simplu Patterson şi Gimlin nu erau atât de isteţi ca să înfăptuiască o inşelătorie de asemenea dimensiuni. In plus, existau motive financiare şi de altă natură: nici unul din ei nu poseda resursele necesare pentru a plăti croirea unui veşmânt, care – după cum s-a exprimat Byrne – „continuă să intrige pe toţi aceia care voiau să descopere unde se afla fermoarul„. Numai două companii din Statele Unite erau capabile să confecţioneze un astfel de veşmânt însă ambele au negat că l-au realizat. Omul care a îmbrăcat veşmântul – dacă exista un asemenea om – a păstrat totala muţenie timp mult mai îndelungat decât ar fi impus prudenţa. De fapt, mărturia publicată eventual într-o revistă sau într-un ziar-pistol de mare circulaţie, i-ar fi permis aceluia care ar fi depus mărturia o recompensă impresionantă. Controversa cu privire la filmul lui Patterson va continua, probabil, până când „omul din veşmânt” va ieşi la iveală sau până când cineva va aduce dovada palpabilă a unui specimen de Bigfoot, pentru a-l compara cu silueta din peliculă. Insă toată lumea e de acord că filmul lui Patterson merită să fie luat în consideraţie spre deosebire de alte filme ai căror autori pretind că în ele a fost inregistrată imaginea unui Bigfoot, dar care sunt falsuri evidente.

Riduri ale pielii

Bigfoot este un animal, ori un protouman real. Este inutil să menţionăm că el nu este un rezident de dată recentă al regiunilor sălbatice din nord-estul Statelor Unite. Aceia care au studiat creatura s-au străduit să descopere dovezi ale existenţei sale înainte de secolul al- XX-lea, dar rezultatele obţinute au fost ambigue. In efortul lor de a făuri fenomenului Bigfoot o istorie indelungată partizanii lui se referă adesea la tradiţia indienilor americani cu privire la bipezii supradimensionaţi care ar trăi în adâncul pădurilor. Insă, de obicei aceste credinţe sunt scoase din context şi prezentate selectiv.

Candidatul proto-Bigfoot cel mai popular este Witiko (sau Wendigo), cunoscut indienilor algonkieni din pădurile de la nord. Witikosii erau uriaşi canibali, cu puteri supranaturale, care îi puteau stăpâni şi transforma pe oameni în Witikosi. Nu este surprinzător că multe din speculaţiile antropologice, în opoziţie cu cercetătorii amatori ai fenomenului Bigfoot, atribuie izvorul acestei credinţe unor tulburări psihiatrice. Monştrii asemănători pot fi intâlniţi din plin în mitologiile unor indieni din America de Nord, fiinţe supranaturale care îi previn pe membrii comunităţii de primejdia încălcării tabu-urilor şi care deţin şi alte funcţii mai complexe în societatea tribală.

Dacă Bigfoot bântuie pe aici, prezenţa sa este destul de bine camuflată, deşi diverse amănunte răzleţe în unele naraţii – de altfel – nerelevante (îndeosebi despre Sasquatch, care nu poate fi asemuit decât în linii generale cu corespondentul său modern) totuşi intrigă. Dar în majoritatea cazurilor uriaşii din păduri se desprind de Bigfoot, fie pentru că sunt prea agresivi şi (adesea) canibali, fie – dimpotrivă, – pentru că sunt prea inteligenţi. Incercarea de a obţine o fărâmă de adevăr din vasta ţesătură mitologică se dovedeşte zadarnică. Este mai productiv să ne indreptăm atenţia spre primele relatări publicate, care la început, probabil, iar apoi cu certitudine, se refereau la Bigfoot.

In 1870, un corespondent al ziarului The Antooch Ledger din California, transmitea că în urmă cu un an văzuse „o gorilă sau un om sălbatic, ori ce o fi fost el” în tufişuri. El scria că fiinţa respectivă „avea capul aşezat direct pe umeri, fără intermediul gâtului„, detaliu menţionat ulterior de aproape toţi martorii oculari. Pe de altă parte, corespondentul releva un detaliu anatomic evident neobişnuit şi anume „picioarele foarte scurte” ale fiinţei. Dacă acest animal nu era o creaţie a imaginaţiei gazetarului, atunci este posibil că el zărise o gorilă în libertate, care putea fi şi un cimpanzeu.

Următoarea relatare cunoscută a apărut în Colonist, un ziar din oraşul Victoria, Columbia Britanică. In ea se povestea intamplarea la care fusese martor Mike King, un tăietor de copaci, care lucra în insula Vancouver, în apropiere de râul Campbell. Mike King era singur, fiindcă indienii care îl ajutau refuzaseră să-l însoţească de teama „omului-maimută”, care se spunea că trăieşte în pădure. Târziu, în după-amiaza acelei zile, el a văzut „un om-fiară,” care spăla nişte rădăcini în apa râului. Observându-l pe King, făptura a scos un ţipăt şi a fugit urcând dealul. La un moment dat s-a oprit şi l-a privit peste umăr pe King. Martorul ocular era convins că făptura întâlnită „era acoperită de păr brun-roşcat, avea braţe deosebit de lungi pe care le folosea când se căţăra pe pantă şi când fugea printre tufişuri; urmele picioarelor se asemănau cu ale unui om, dar cu degete extrem de lungi şi răşchirate„.

La 14 decembrie, 1904, ziarul Colonist relata întâmplarea petrecută în faţa a „patru martori demni de incredere”. Aceştia zăriseră o fiinţă care semăna cu Bigfoot, pe insula Vancouver; iar în 1907 scria despre părăsirea unui sat indian deoarece locuitorii erau inspăimântaţi de „un sălbatic asemănător maimuţei, care se ivea noaptea pe malul apei (lângă Bishop’s Cove de pe coasta Columbiei Britanice), scoţând urlete nepământeşti„.

In primele decenii ale secolului, locuitorii din Canada apuseană aveau cunoştiinţă de giganţii păroşi pe care îi numeau Sasquatch. Denumirea folclorică Sasquatch – cuvânt din vocabularul indienilor Salish, preluat şi anglicizat – s-a răspândit în lume prin scrierile lui J. W. Burns, invăţător în rezervaţia indienilor Chehalis, din apropiere de Harrison Hot Springs din Columbia Britanică. Sasquatch – descris de Burns – personaj mitic despre care aflase de la indienii localnici nu era un antropoid, ci mai degrabă un superman fabulos, un „uriaş indian” hărăzit cu puteri supranaturale. Puţini însă erau aceia care îl socoteau altceva decât un personaj imaginar.

Spre deosebire de sceptici există unele persoane singulare care afirmă că au văzut cu ochii lor uriaşii păroşi. Unul din cei mai vestiţi martori oculari a fost Albert Ostman, un locuitor din Columbia Britanică, care în 1957 a povestit un incident petrecut în 1924. Potrivit afirmaţiei sale el se afla într-o misiune de prospecţiuni în golfuleţul Toba, de partea opusă insulei Vancouver, când într-o noapte după ce se culcase în sacul său de dormit – deodată s-a simţit săltat şi cărat. După mai multe mile a fost azvârlit la pământ şi atunci a descoperit că era prizonierul unei familii – o pereche adultă şi una tanară de fiinţe asemănătoare unor antropoide uriaşe. Deşi se arătau prietenoase era evident că nu vroiau să-l lase să plece. Totuşi el a izbutit să se salveze, profitând de faptul că fiinţa mai vârstnică se înecase cu tutunul său de mestecat. Fusese plecat şase zile. John Green şi Ivan T. Sanderson care, printre alţii, l-au intervievat, nu au pus câtuşi de puţin la îndoială sinceritatea şi starea sănătăţii mentale a lui Ostman. La rândul său Napier, analizând din unghi profesional, a remarcat „povestea convingătoare… fără nici o notă falsă„.

O altă poveste ciudată se referă la atacul efectuat de fiinţe asemănătoare lui Bigfoot împotriva unui grup de mineri din zona muntelui St. Helen – râul Lewis, de la sud-vest de Washington. Episodul a început într-o seară de iulie a anului 1924, când doi mineri enervaţi deja de nişte şuierături şi bubuituri stranii, care se auzeau în spatele unor creste din apropiere – au dat peste o fiinţă înaltă de 3 metri, care semăna cu un antropoid, şi au, tras asupra lui. Apoi s-au refugiat în colibă şi au înfruntat atacul care a durat toată noaptea, în cursul căreia mai multe făpturi i-au bombardat cu stânci şi bolovani şi au încercat să spargă uşa.

Reporterii gazetei Portland Oregonian, care ulterior s-au dus la faţa locului, au descoperit urme uriaşe de paşi. Locul unde s-a petrecut episodul a căpătat numele de Ape Canion („canionul maimuţei”) pe care îl poartă în prezent. In 1967, unul din participanţi Fred Beck – a publicat împreună cu fiul său o cărticică intitulată: M-am bătut cu oamenii-maimută de la muntele St. Helen, în care povestea evenimentul. In 1982, un reporter al unui ziar din Vancouver l-a intervievat pe Rant Mullens, în vârstă de 86 de ani, care a pretins că el este răspunzător de acest episod. Pe drumul de înapoiere de la o partidă de pescuit a povestit acesta – el şi unchiul său „am rostogolit în glumă nişte bolovani în jos de pe creastă, apoi ne-am îndepărtat repede de la locul faptei„. Aceasta a fost a afirmat el – originea „poveştii cu maimuţele păroase”.

Totuşi e mai bine să presupui că Beck şi tovarăşii săi au inventat totul, de la cap la coadă, decât să crezi că simplul fapt povestit de acesta a precipitat seria complexă de evenimente care au inclus şi incidentul relatat. Intre aceste evenimente s-au numărat apariţiile unor fiinţe ca Bigfoot, uneori la distanţă doar de câţiva paşi. Când Mullens făcea declaraţia sa, Beck murise deja. Dar fiul acestuia, Ronald Beck a respins calificând ca „imposibilă” pretenţia acestuia că „incidentul a fost provocat de o inşelătorie obişnuită sau chiar neobişnuită„. Cât priveşte cinstea părintelui său, Ronald Beck a spus: „Am fost foarte apropiat de tata şi vă rog să mă credeţi că relatarea sa este corectă si adevărată. Odată l-am auzit discutând cu un alt bărbat (unul din ceilalţi mineri) despre întâmplarea din 1924 la care amândoi fuseseră martori oculari„.

Sasquatch a continuat să apară din când în când, evenimentul fiind relatat mai ales de presa canadiană. Prin anii 1920, denumirea de „Bigfoot” a fost inclusă în vocabularul unor ziare locale, care s-au inspirat de la dimensiunea urmelor de paşi întipărite în sol, pe care le-au descoperit în ţinuturi îndepărtate. Numele de Bigfoot a intrat în conştiinţa tuturor americanilor în 1958, când muncitorii care mânuiau maşini si utilaje grele în apropiere de Willow Creek – în nord-estul Californiei – au descoperit un mare număr de urme lăsate de o bipedă, aparent uriaşă, care se învârtise în jurul unui buldozer mare pentru defrişat terenuri, lăsat afară peste noapte. După ce urmele au apărut şi cu alte prilejuri, au fost făcute mulaje, rezultatul fiind atragerea atenţiei ziarelor.

Câteva săptămâni mai târziu, două persoane care călătoreau cu maşina străbăteau un ţinut sălbatic, când – deodată – a apărut pe drum, în calea lor, o fiinţă uriaşă, bipedă şi păroasă, care a traversat şoseaua şi s-a pierdut printre copaci, lăsând în sol urmele paşilor. Cam în acelaşi timp un reporter fotograf, care se luase după un şir de urme de picioare, a dat peste un morman de materii fecale. Era, a povestit el ulterior lui Ivan Sanderson, „de proporţii monumentale”.

O altă dispută majoră cu privire la pretinse dovezi despre Bigfoot a izbucnit în 1982. Deşi iniţial părea că va da rezultate din cele mai promiţătoare, finalul ei a fost dezamăgitor. Episodul a început cu o întâmplare povestită de Paul Freeman, muncitor sezonier la Serviciul Pădurilor Statelor Unite. În dimineata zilei de 10 iunie – a povestit el – se deplasa cu maşina prin Munţii Albaştri, din districtul Walla Walla Ranger, parte din Pădurea Naţională Umatilla, care se întinde la nord-estul statelor Washington şi Oregon. La un moment dat el a zărit nişte elani şi, oprind autocamionul, s-a luat pe jos după animale, nădăjduind să prindă vreun ied. A depăşit o cotitură şi a simţit un „miros ascuţit”, iar la capătul celălalt al cotului a zărit ceva care a ieşit din desiş şi a început să coboare panta. Freeman a îngheţat văzând „o făptură enormă” un Bigfoot înalt de 2,6 m – care s-a oprit şi el, ţintuindu-l cu privirea. Cei doi s-au privit câteva clipe de la distanţa de 150-200 metri, apoi au rupt-o la fugă, în direcţii opuse. Freeman, şocat puternic, si-a informat imediat superiorii de la Walla Walla, Washington şi două ore mai târziu un grup din Serviciul Pădurilor a sosit la locul întâmplării, situat in statul Oregon, la frontiera cu statul Washington. Cercetătorii au descoperit 21 de urme ale unor picioare, măsurând 34 cm lungime şi 16 cm în lăţime. Ei au întocmit trei mulaje şi au fotografiat urmele întipărite în sol.

La 14 iunie, staţiunea Walla Walla a dat un anunţ care cuprindea detalii în legătură cu apariţia întâlnită de Freeman, subliniindu-se că „nu se putea face nici o precizare” cu privire la fiinţa pe care acesta pretindea că o văzuse. Serviciul Pădurilor afirma, totodată, că nu intenţiona să continue cercetările. Insă patru zile mai târziu, Serviciul informa că in ziua de 16, Freeman si Bill Epoch, membrul unei patrule, au descoperit vreo patruzeci de urme noi în cumpăna apei pârâului Mill Creek, în partea din Washington a frontierei. In ziua de 17, Joel Hardin – expert din patrula de frontieră pentru descifrarea urmelor (un sceptic faţă de fenomenul Bigfoot) a examinat urmele întipărite în sol şi le-a catalogat ca fiind false. Pe lângă alte elemente îndoielnice el a spus că pe tălpi se observau riduri pe care animalele nu le au. Totuşi, el a omis să menţioneze că primatele dezvoltate – maimuţele, antropoizii şi fiinţele omeneşti – au riduri la degetele de la mâini şi picioare („amprente digitale”).

A doua zi după ce Freeman zărise apariţia, şeriful din Umatilla (Oregon) a trimis un grup de cinci voluntari în zona Tiger Creek. Echipa nu urmărea depistarea vreunui Bigfoot, ci căuta trupul unui băiat dispărut în toamna precedentă. Ei au fost atraşi către locul acela, alertaţi de faptul că Freeman sesizase un „miros urât”, care putea proveni de la un trup aflat în putrefacţie. Echipa nu a găsit nici locul cu mirosul şi nici trupul, dar a făcut o altă descoperire. Potrivit afirmaţiilor făcute de Art Snow, un negustor care conducea cercetările, echipa descoperise un alt şir de urme, altele decât cele 21 descoperite anterior de către personalul Serviciului Forestier. Snow a susţinut că urmele erau vizibile pe o distanţă de un kilometru. Echipa a efectuat mulajul uneia din urmele mai pregnante. „Nu ar fi fost cu putinţă să se falsifice urmele fără ajutorul unui elicopter. Am presupus că Freeman spusese adevărul şi nu am găsit nici o dovadă care să infirme convingerea noastră„, a spus Snow. In iulie, Freeman a abandonat munca la Serviciul Pădurilor, datorită – după cum a susţinut el – stresului provocat de păţania sa şi de publicitatea care i s-a făcut.

Curând după aceea Grover Krantz, antropolog, profesor la Universitatea Statului Washington, un savant partizan al fenomenului Bigfoot, a primit patru mulaje întocmite în regiunile de la Tiger Creek şi Mill Creek Watershead. Krantz a obţinut şi mulajul pe care Snow îl făcuse după ce Freeman informasei despre intâlnirea avută. Câteva săptămâni mai târziu Krantz a publicat un prim sumar al concluziilor sale trase în urma cercetărilor întreprinse. El a scris că mulajele aparţineau „la doi indivizi”. Primul din aceştia, reprezentat de două mulaje, unul pentru fiecare picior, avea degetul mare de la picior mai voluminos decât media urmelor lăsate de Bigfoot. Al doilea specimen avea un al doilea deget mare răşchirat. Cu excepţia acestor detalii mai deosebite, în rest urmele întipărite în sol se asemănau foarte mult şi erau tipice urmelor descrise în relatările despre Bigfoot. Distanţa dintre ele sugera faptul că acela care lăsase amprentele avea pasul mare.

De asemenea, Krantz a relevat că urmele erau foarte adânc întipărite în pământ, fapt ce sugera o forţă de apăsare de cel puţin 280 de kg; dar, după cum remarca el, în zonă nu se găseau utilaje mecanice cu o asemenea putere pentru a le folosi la falsificare. Krantz a fost atras în mod deosebit de ridurile din pielea tălpii care erau foarte vizibile – a presupus el – din cauza clarităţii nemaiîntâlnite până atunci a imprimării urmelor în sol. Ridurile dermale erau nişte linii fine, cam la o jumătate de milimetru una de alta, în pielea tălpilor. Krantz a expus observaţiile sale lui Benny D. Kling, expert legist la Academia pentru Promovarea Legii din oraşul Douglas, statul Wyoming. După ce le-a examinat, Kling a tras concluzia că judecând după modul în care erau dispuse ridurile dermale, era vorba de un primat superior, si că formele piciorului şi ale degetelor de la picioare se deosebeau de cele ale unei fiinţe umane sau antropoide. Unele riduri se tociseră, a spus Kling, intocmai cum te-ai aştepta să apară pe talpa cuiva care a umblat desculţ vreme îndelungată. Dacă povestea s-ar fi incheiat aici, ea ar fi adus o contribuţie însemnată la lămurirea cazului privitor la Bigfoot. Dar ea nu s-a oprit aici. Krantz era convins atât de autenticitatea urmelor, cât şi de sinceritatea lui Freeman, dar alţi cercetători au ridicat obiecţii serioase. Inainte de toate, urmele erau prea perfecte. Paşii nu variau şi nu se observa nicio alunecare în susul şi josul pantei dealului. Urmele găsite pe teren noroios nu se imprimaseră atât de adânc pe cât te-ai fi aşteptat de la un animal care cântărea, probabil, intre 380-470 kilograme; de fapt, ele erau chiar mai puţin adânci decât urmele imprimate de cizmele cercetătorilor.

Mai mult, potrivit observaţiilor făcute de biologul-naturalist Rodney L. Johnson, „in câteva cazuri părea că piciorul fuscse apăsat dintr-o parte în alta pentru a imprima mai bine talpa.” Intr-un anumit loc unde găsiseră urme de paşi – a spus el „se pare că gunoaiele fine de pădure (ace de conifere, etc.) fuseseră îndepărtate din calea urmelor de o manieră nefirească„.

Indoieli existau şi în legătură cu onestitatea lui Freeman. Acesta avea să pretindă că a fost martor ocular şi la alte ba chiar a fotografiat un pretins Bigfoot. Bob Titmus, vechi cercetător al fenomenului Bigfoot, a povestit o întâmplare dubioasă petrecută cu Freeman. Cei doi se aflau în pădure, când Titmus a spus că are presimţirea că în zonă se găsesc fiinţele căutate. Imediat Freeman a plecat cu maşina sa şi a revenit după douăzeci de minute, anunţând că a descoperit într-adevăr nişte urme. Titmus le-a examinat şi a depistat imediat riduri dermale. Dar el a remarcat lipsa altor dovezi care să ateste prezenţa făpturii care, în mod foarte convenabil, işi lăsase urmele paşilor pe singurul loc potrivit ca să se imprime bine. In cadrul unui interviu televizat, Freeman a recunoscut că, în trecut, a falsificat urme de Bigfoot. Unii experţi au relevat că nu este greu si nici costisitor ca să se confecţioneze un picior de ghips cu riduri în talpă şi au opinat că falsificatorul a folosit drept model specimenul unui picior mare uman.

Alte dovezi de existenta Bigfoot

Urmele descoperite de Freeman pot fi de origine dubioasă, dar alte urme rezistă în faţa explicaţiilor convenţionale. Eforturile de a le explica se izbesc adesea de simpla negare întemeiată uneori pe presupunerea – susţinută explicit – că virtuala imposibilitate a existenţei unui Bigfoot anulează asemenea dovezi. Pe de altă parte, specialiştii care le-au examinat (sau au examinat mulajele făcute) sunt aproape unanim de acord că ele constituie dovezi reale ale existenţei unui antropoid necunoscut. In legătură cu posibilitatea ca toate urmele să fie falsuri, Napier scria:

„Trebuie să fim gata să acceptăm existenta unor ramificaţii de tip mafiot, cu celule practic în toate orasele, de la San Francisco la Vancouver. Dar chiar dacă acceptăm ipoteza conspiratiei, mai există o piedică de depăsit. Cum a fost posibilă confecţionarea unor urme de pasi de un asemenea realism si de consistenţă funcţională? Tipare din latex, atasate la cizme sau ghete ar putea constitui o explicatie, dar problemele mecanice vor fi imense, mai ales dacă tinem seama că falsificatorul ar fi trebuit să parcurgă o distanţă considerabilă pe un teren dificil, purtând o invenţie atât de incomodă. O problemă ridică faptul că urmele au fost găsite pe un teren unde greutatea unui om este insuficientă pentru a întipări vreo urmă pe sol. Totusi, nu este imposibil ca unele urme să fi fost realizate în modul acesta„.

Napier a fost în mod deosebit impresionat de urmele descoperite lângă Bossburg, statul Washington, în octombrie 1969. Potrivit relatării făcute de Dahinden, ele erau în număr de 1.089 şi măsurau 38 cm. Cele mai interesante însă s-au dovedit urmele piciorului drept care indicau că fiinţa respectivă avea un defect la acel picior ce se datora conform analizei efectuate de Napier – unei răni căpătate în copilărie. Napier a declarat:

„Este foarte greu să-ţi imaginezi un falsificator atât de subtil, cu atâtea cunoştinte şi atât de bolnav – care ar putea plăsmui în mod deliberat urme de paşi de genul acesta… Cred că e posibil, dar e atât de puţin probabil, încât sunt gata să nu ţin seama de lucrul acesta„.

Si faptul că urmele au fost depistate în zone îndepărtate, rareori călcate de piciorul omului, pledează împotriva ipotezei falsificării lor. James A. Hewkin de la Departamentul de Vânătoare şi Pescuit din statul Oregon, a raportat găsirea unor urme lăsate de Bigfoot (precum şi alte dovezi indirecte, totuşi relevante) în regiuni indepărtate, aproape inaccesibile, din Munţii Cascadelor.

Pe baza observaţiilor proprii, Hewkin, biolog, a tras concluzia că „există o specie de primat biped uriaş, care cântăreşte până la 380 kilograme şi este înalt de circa 3 metri. Probabil că acesta este omnivor, hrănindu-se ca urşii (cu rădăcini, larve, etc.). El umblă după rozătoare, căutându-le prin scorburile copacilor şi crăpăturile stâncilor. Este posibil ca să păstreze carne pentru a se hrăni în timpul iernii„. Alte dovezi conferă fecalele sau perii, împreună fie cu apariţii, fie cu alte semne ce indică trecerea prin zonă a vreunui Bigfoot. Unele din aceste dovezi au fost identificate ca fiind legate de fiinţe omeneşti sau de animale cunoscute. În câteva cazuri asemenea semne găsite nu au corespuns standardelor de identificare.

Au existat şi inregistrări de sunete care se pretindea că sunt ţipete scoase de Bigfoot. Un exemplu remarcabil în acest sens este înregistrarea realizată la 21 octombrie, 1972, la altitudinea de 2500 m, în High Sierras din California de nord, unde au fost semnalate un număr de apariţii. In noaptea aceea cercetătorii au înregistrat gemete, scâncete, mârâituri, grohăituri şi şuierături. Doi specialişti în electronică – unul de la Universitatea Statului Wyoming, al doilea de la Rockwell International, au efectuat analize extensive, concluzia fiind că „sunetele au fost emanate nu doar de o singură entitate, dintre care una sau mai multe sunt de dimensiuni fizice mai mari decât un mascul uman mediu. Frecvenţa modulaţiilor sunt în mod clar inferioare celor de la om, iar distribuţia lor nu indică faptul că ele ar fi produsul vocalizării umane sau că ar proveni din alterarea vitezei magnetofonului„.

Apoi, desigur, sunt numeroasele apariţii al căror număr a ajuns la câteva mii (precum se poate vedea in imaginea de la inceputul articolului), la care au fost martori categorii diferite de oameni. Aceste apariţii par incredibile; însă şi afirmaţia că toţi martorii, oculari, fără excepţie, au minţit sau au fost induşi în eroare nu este mai puţin credibilă. Singurul animal care ar putea înşela o persoană cu facultăţi mentale sau de percepţii medii este ursul. Ursul este şi biped, dar el se menţine în poziţie verticală doar scurt timp. Si niciun observator cât de cât cunoscător nu va confunda urmele labelor unui urs cu cele ale unui Bigfoot.

Dar ideea că asemenea fiinţe – fie că sunt relicve umanoide sau antropoide gigantice – sălăşluiesc pe continentul Americii de Nord este într-adevăr fantastică. Nu trebuie să fii un dogmatic rigid, inflexibil, şi să o respingi total doar pentru că nu ţi se prezintă un exemplar viu sau mort. Una este scepticismul defensiv şi cu totul altceva respingerea dogmatică. In acelaşi timp nu este hazardat să afirmăm că dacă pădurile din nord-vest adăpostesc asemenea animale extraordinare, ele nu vor putea rămâne pe vecie ascunse de noi.