Miturile tuturor popoarelor amintesc de o ţară minunată, în care anul întreg e vară, unde oamenii savurează viaţa şi nu cunosc nici griji şi nici necazuri. Imaginea acestei ţări intruchipează în sine amintirea despre patria ancestrală a omenirii, unde exista o limbă comună şi de unde pornesc toate culturile. Salvându-se de potopul cel mare, locuitorii acelei ţări minunate s-au imprastiat prin toată lumea, astfel luând naştere diverse popoare şi limbi. Amintirea despre această ţară necunoscută a rămas in fiecare cultură, chiar dacă este pomenită cu denumiri diferite.

Grecii despre Hiperboreea

Grecii antici o numeau Hiperboreea. Hiperboreea înseamnă „ţara de după Boreu”, adică de după Vântul nordic. În multe privinţe, soarta ei se aseamănă cu cea a Atlantidei: ambele sunt cuprinse de taină şi, conform legendelor, ambele au atins cel mai înalt nivel al civilizaţiei şi ambele au dispărut.

Dacă existenţa Atlantidei nu este confirmată nici prin mărturii istorice, nici prin descoperiri arheologice, Hiperboreea a lăsat drept mărturie o mulţime de urme — sculpturi în piatră, picturi şi inscripţii rupestre păstrate parţial. Cercetările din ultimii ani au căpătat o mare rezonanţă în presă: unii admit cu toată seriozitatea că strămoaşa culturii mondiale şi a unui popor unic, care a existat cândva, a fost în sfârşit găsită şi în viitorul apropiat va fi studiată detaliat. Mărturiile despre Hiperboreea au apărut încă în antichitate.

Herodot (sec. IV i.Hr.,) scrie că hiperboreenii locuiau după Munţii Riphei, mai la nord de sciţi. Pliniu cel Bătrân îi menţionează pe hiperboreeni ca fiind un popor real, vechi, care locuia lângă Cercul Polar şi avea relaţii cu elenii prin cultul lui Apollon Hiperboreeanul.

În „Naturalis Historia”, el menţionează: „După Munţii Riphei, de cealaltă parte a Aquilonului, locuieşte un popor fericit, hiperboreenii, care ajung să trăiască până la o vârstă înaintată şi sunt cunoscuţi pentru legendele lor minunate. Se crede că acolo se află dezlegarea tainelor lumii şi ultimele limite de rotaţie a astrelor. Soarele luminează acolo timp de jumătate de an, astrele răsar o singură dată pe an, când are loc solstiţiul de vară, şi apun doar la solstiţiul de iarnă. Această ţară se află toată in partea Soarelui, are o climă favorabilă şi este lipsită de orice vânt dăunător. Acolo, certurile şi bolile nu sunt cunoscute, locuitorii mor doar după ce duc o viaţă indestulată”.

Harta Hiperboreei

Grecii antici o numeau Hiperboreea. Hiperboreea înseamnă „ţara de după Boreu”, adică de după Vântul nordic. În multe privinţe, soarta ei se aseamănă cu cea a Atlantidei: ambele sunt cuprinse de taină şi, conform legendelor, ambele au atins cel mai înalt nivel al civilizaţiei şi ambele au dispărut.

Dacă existenţa Atlantidei nu este confirmată nici prin mărturii istorice, nici prin descoperiri arheologice, Hiperboreea a lăsat drept mărturie o mulţime de urme — sculpturi în piatră, picturi şi inscripţii rupestre păstrate parţial. Cercetările din ultimii ani au căpătat o mare rezonanţă în presă: unii admit cu toată seriozitatea că strămoaşa culturii mondiale şi a unui popor unic, care a existat cândva, a fost în sfârşit găsită şi în viitorul apropiat va fi studiată detaliat. Mărturiile despre Hiperboreea au apărut încă în antichitate.

Herodot (sec. IV i.Hr.,) scrie că hiperboreenii locuiau după Munţii Riphei, mai la nord de sciţi. Pliniu cel Bătrân îi menţionează pe hiperboreeni ca fiind un popor real, vechi, care locuia lângă Cercul Polar şi avea relaţii cu elenii prin cultul lui Apollon Hiperboreeanul.

În „Naturalis Historia”, el menţionează: „După Munţii Riphei, de cealaltă parte a Aquilonului, locuieşte un popor fericit, hiperboreenii, care ajung să trăiască până la o vârstă înaintată şi sunt cunoscuţi pentru legendele lor minunate. Se crede că acolo se află dezlegarea tainelor lumii şi ultimele limite de rotaţie a astrelor. Soarele luminează acolo timp de jumătate de an, astrele răsar o singură dată pe an, când are loc solstiţiul de vară, şi apun doar la solstiţiul de iarnă. Această ţară se află toată in partea Soarelui, are o climă favorabilă şi este lipsită de orice vânt dăunător. Acolo, certurile şi bolile nu sunt cunoscute, locuitorii mor doar după ce duc o viaţă indestulată”.

O hartă a lui Mercator serveşte drept mărturie mai recentă în ce priveşte existenţa Hiperboreei. Gerardus Mercator a fost un cartograf flamand care, în jurul anului 1544, a alcătuit o hartă exactă a lumii. Nu se stie care au fost sursele acestei hărţi: de exemplu, pe ea este redată strâmtoarea dintre Asia şi America, despre care Europa a aflat doar în anul 1728, după expediţia lui Bering. Este surprinzător faptul că Groenlanda este indicată pe hartă fără calota de gheaţă, iar Polul Nord „este împărţit în patru părţi de râuri, la mijloc aflându-se o mare imensă” — astfel descriau cei vechi această ţară.

Chiar la Poleste desenată „piatra neagră”, cunoscută hindusă şi budistă cu numele de Sfântul Meru. În descrierea hărţii, Mercator menţionează că râul indreptat spre Groenlanda rămâne sub gheaţă trei luni. Rezultă că, în alte vremuri, in acele locuri, domina o climă mult mai blândă, favorabilă traiului. Dacă acceptăm această versiune, devine clar cum au apărut pe teritoriile dintre India şi Scandinavia, arienii blonzi cu ochii albastri. Aceştia erau hiperboreenii care au migrat!

Ce zic rusii despre Hiperboreea

In Rusia, enigma Hiperboreei este cercetată de savantul Valeri Diomin, care deja de cincisprezece ani este conducătorul expediţiilor spre nord. El presupune că aşezările hiperboreenilor se puteau afla în regiunea Murmansk, în raionul Seidoser. În timpul ultimelor expediţii a fost descoperit sistemul unor edificii de apărare, construite din plăci geometrice regulate, busteni imbinaţi, bolovani foraţi, cu semne ciudate şi picturi încrustate pe ei.

Este imposibil să crezi că toate acestea sunt opera naturii. Nu departe de Muntele Ninchurt, cercetătorii au găsit un fragment de zid puternic din piatră şi un baraj ingrădit cu pietre, probabil, pentru apa topită. Iar pe o stâncă poate fi desluşită o pictură de dimensiuni mari, „Bătrânul Koivu”, care le este cunoscută vechilor locuitori ai Seidoserului. Conform legendei, in stâncă a fost zidit un dumnezeu „străin”, suedez.

În anul 1922, expediţia sovietică, condusă de Barcenko, s-a confruntat cu fenomene surprinzătoare. Observând un puţ ciudat, membrii expediţiei au vrut să coboare înăuntru, însă n-au reuşit, pentru că pe fiecare dintre ei, în momentul când pornea în jos, îl apuca o frică. Conform relatărilor unui localnic, „aveai senzaţia că ţi se scoate pielea de pe carne vie„. Materialele expediţiei au fost declarate secrete, iar fântâna nu a reuşit nimeni s-o găsească. În schimb, a fost descoperit un imens adăpost subteran la adâncimea de 4 metri, de la care porneşte un tunel astupat cu turbă, care duce în partea opusă a lacului, spre muntele Nichurt.

Descoperirea aceasta a produs o impresie puternică asupra geologilor, cu toţii afirmând în unison că este imposibil să existe un asemenea tunel. V. Diomin presupune că tunelul putea duce spre spaţiul sacral al hiperboreenilor, iar acest fapt le-a creat senzaţia de frică cercetătorilor sovietici.

Viziunea lui Lovinescu

Si filosoful român Vasile Lovinescu prezintă o viziune elaborată asupra mitului hiperporeenilor, în lucrarea sa „Dacia hiperboreeană”. Conform opiniei lui, poporul iniţiat al hiperboreenilor migrează în diferitele cicluri istorice, în zone geografice cu o semnificaţie sacră aparte. Una din etapele acestei migraţii a hiperboreenilor a fost în Dacia, iar tradiţia spirituală dacică este „urmaşa” culturii lor.

Catastrofele naturale au sters Hiperboreea de pe fata Pamantului?

Oriunde s-ar afla Hiperboreea, ea este de negăsit, pentru că timpul a şters aproape toate urmele. Pe deasupra, savanţii nici nu reuşesc să constate care a fost motivul dispariţiei ei. Există o părere comună precum că soarta enigmaticei ţări a fost determinată de o catastrofă globală, acum 10-12 mii de ani, în urma căreia axa planetei s-a deplasat cu 15 grade. Legendele vechi descriu în mod diferit această catastrofă.

Tratatele chineze relatează că Soarele nu a răsărit câteva zile şi „părţile lumii şi-au schimbat locurile. Bolta cerului s-a rupt, Pământul şi-a pierdut echilibrul. Cerul s-a înclinat spre nord-vest. Soarele şi stelele s-au deplasat. Deoarece la sud-est Pământul era mai scobit, apele şi mâlul s-au indreptat intr-acolo„.

Iar în papiruşii din Egiptul Antic găsim că: „iarna venea atunci când trebuia să vină vara, lunile au urmat în sens invers, s-au încurcat orele”. Catastrofa globală a făcut să dispară pentru totdeauna civilizaţia hiperboreenilor, împreună cu toate tainele ei.