Cu vreo cinci secole în urmă, filozoful, umanistul si teologul, Erasmus din Rotterdam, scria „Elogiul nebuniei”, o teribilă satiră a societății în care trăia. Din păcate, această carte rămâne de actualitate, pentru că de pe vremea lui Erasmus încoace nu s-a schimbat mare lucru (nu suntem mai destepti decât Aristotel, ci doar mai avansaţi tehnologic, scria un epigon al lui Murphy). Sau nu s-a schimbat nimic în bine. De exemplu, optica societăţii în ceea ce priveste „nebunii” si „sănătosii”: normalitatea psihică este si acum percepută prin raportare la majoritate; cine e altfel trebuie neapărat să fie nebun.

În aceste conditii, nu este de mirare ca toate dictaturile, dar mai ales cele comuniste, au folosit psihiatria în scopuri politice. „Rationamentul” era aproximativ acelasi: cine e anticomunist şi nu e mulţumit de „cea mai bună dintre lumi” în care are „fericirea” de a trăi, trebuie neapărat să fie nebun. De fapt, nu era decât o trecere de la general la particular, plus o mare doză de cinism…

Nebunia era dăruită de zei sau provocată de duhurile rele?

Craniile australopitecilor, ale neanderthalienilor, ba chiar ale lui homo sapiens din epoca de piatră şi din civilizaţiile timpurii poartă adesea urmele unor trepanaţii. Se presupune că șamanii din vechime deschideau „porţile” prin care duhurile rele erau silite să iasă din mintea „pacientului” prin „procedee specifice”. Din bucăţile de os decupate din craniile celor astfel trataţi se confecţionau amulete, probabil tot împotriva nebuniei, consideră etnologii şi antropologii. Se pare că primitivii stăteau mai bine cu studiul anatomiei decât ne închipuim şi aflaseră deja că organul gândirii este creierul.

Dacă bolile fizice au trecut destul de repede sub „jurisdicţia” medicinei laice, afecţiunile psihice au continuat multă vreme să fie un monopol al vracilor şi preoţilor. Din Egiptul Antic s-au păstrat nu numai câteva lucrări dentare de o calitate excepţională, care au sfidat mileniile ci şi următoarea incantaţie, recitată pentru a se alunga duhurile rele din copiii cu tulburări psihice:

„Du-te tu, cel care vii din beznă / Tu cel cu nasul cârmit înapoi / Si chipul răsucit de-andărătelea / Tu, care nu ştii la ce bun ai venit / Venit-ai să-mi săruţi copilul? / Nu voi da la sărutat. / Venit-ai să-l adormi? / Te voi opri să-i faci vreun rău. / Venit-ai să-l iei cu tine? / Nu ti-l voi dar nici în ruptul capului./ Puternic talisman i-am dat împotriva ta!„

În subconştientul indian, nebunii erau lăsaţi „în durerea lor”, considerându-se că astfel îşi plăteau datoriile karmice – păcatele acumulate în reîncarnările precedente. În Grecia Antică, epilepsia era considerată o pedeapsă divină. În schimb, delirul era considerat un „dar al zeilor”, motiv pentru care era, în anumite cazuri, indus artificial prin administrarea de substanţe halucinogene, pe cale orală sau prin inhalare. Este binecunoscut exemplul Pythiei, preoteasa lui Apollo de la Delphi. Vechii evrei considerau şi ei nebunia ca o pedeapsă divină. În Biblie este descris episodul în care regele babilonian Nabucodonosor este pedepsit de Iehova şi cade pradă demenţei, mâncând fân, pe care îl lua drept carne. Vegetarienii nu erau, după cum se vede, prea luaţi în serios în acele vremuri…

Urmasii lui Apollo au fost medici vestiti dar si psihiatri

Craniile australopitecilor, ale neanderthalienilor, ba chiar ale lui homo sapiens din epoca de piatră şi din civilizaţiile timpurii poartă adesea urmele unor trepanaţii. Se presupune că șamanii din vechime deschideau „porţile” prin care duhurile rele erau silite să iasă din mintea „pacientului” prin „procedee specifice”. Din bucăţile de os decupate din craniile celor astfel trataţi se confecţionau amulete, probabil tot împotriva nebuniei, consideră etnologii şi antropologii. Se pare că primitivii stăteau mai bine cu studiul anatomiei decât ne închipuim şi aflaseră deja că organul gândirii este creierul.

Dacă bolile fizice au trecut destul de repede sub „jurisdicţia” medicinei laice, afecţiunile psihice au continuat multă vreme să fie un monopol al vracilor şi preoţilor. Din Egiptul Antic s-au păstrat nu numai câteva lucrări dentare de o calitate excepţională, care au sfidat mileniile ci şi următoarea incantaţie, recitată pentru a se alunga duhurile rele din copiii cu tulburări psihice:

„Du-te tu, cel care vii din beznă / Tu cel cu nasul cârmit înapoi / Si chipul răsucit de-andărătelea / Tu, care nu ştii la ce bun ai venit / Venit-ai să-mi săruţi copilul? / Nu voi da la sărutat. / Venit-ai să-l adormi? / Te voi opri să-i faci vreun rău. / Venit-ai să-l iei cu tine? / Nu ti-l voi dar nici în ruptul capului./ Puternic talisman i-am dat împotriva ta!„

În subconştientul indian, nebunii erau lăsaţi „în durerea lor”, considerându-se că astfel îşi plăteau datoriile karmice – păcatele acumulate în reîncarnările precedente. În Grecia Antică, epilepsia era considerată o pedeapsă divină. În schimb, delirul era considerat un „dar al zeilor”, motiv pentru care era, în anumite cazuri, indus artificial prin administrarea de substanţe halucinogene, pe cale orală sau prin inhalare. Este binecunoscut exemplul Pythiei, preoteasa lui Apollo de la Delphi. Vechii evrei considerau şi ei nebunia ca o pedeapsă divină. În Biblie este descris episodul în care regele babilonian Nabucodonosor este pedepsit de Iehova şi cade pradă demenţei, mâncând fân, pe care îl lua drept carne. Vegetarienii nu erau, după cum se vede, prea luaţi în serios în acele vremuri…

Să revenim totuşi în lumea greacă, unde Apollo, zeu „importat” din nord nu era doar fiu al lui Zeus, zeu al Soarelui si Luminii, invingător al Balaurului al întunericului şi tenebrelor), ci şi un vindecător.

Această prerogativă (trecută şi asupra Sfântului Gheorghe, substituentul său creştin) este moştenită de fiul său, Asclepios (Esculap). Acest fiu al lui Apollo avea un templu pe insula Kos, care se bucură de o excelentă reputaţie printre şcolile medicale ale antichităţii. Acolo a învăţat, în epoca lui Pericle, tânărul Hippocrat, vlăstarul unei familii nobile care îsi afirma cu mândrie descendenţa din Asclepios (deci si din Apollo).

După „absolvirea facultăţii de medicină”, Hippocrat devine periodent, adică medic itinerant. A călătorit prin Grecia, Libia (Africa) şi Sciţia (Dobrogea şi Ucraina de astăzi), acumulând vaste si valoroase cunoştinţe clinice. A lăsat în urma sa o vastă operă medicală (păstrată incomplet) în care se ocupă şi de afecţiunile psihice, care nu aveau nimic divin, în opinia sa: „A da vina pe zei pentru o boală înseamnă a ascunde neputinţa noastră de a o vindeca„, scria el. Tot Hippocrat afirmă că organul gândirii este creierul si constată că anumite boli, cum ar fi dizenteria, hidropizia sau chiar banalul guturai pot vindeca anumite forme de demenţă.

Trei sute de ani mai târziu, medicii Herofil si Erostrat din Alexandria aveau să descopere rolul traseelor nervoase în transmiterea influxurilor pornite de la creier, precum şi legătura dintre circumvoluţiuni şi procesul de gândire.

Această linie de gândire a fost continuată în epoca romană de către Galenus. Născut în oraşul Pergam, din Asia Mică, un vestit centru cultural al Antichităţii, Galenus avea să scrie peste cinci sute de tratate de medicină, din care nu s-a păstrat, din păcate, mai nimic. El a introdus în istoria medicinii experienţele pe animale: deschizând craniul unui porc viu, a constatat că apăsarea exercitată asupra creierului duce la pierderea sensibilităţii şi a funcţiilor motorii. Concluzia sa a fost că orice maladie mintală este determinată de afectarea directă sau indirectă a creierului.

Au existat însă si alte abordări ale psihiatriei şi psihopatologiei. Astfel, in secolul I al erei noastre, Celsius, autor ce poseda cunoştinţe enciclopedice, deşi nu era medic, scria despre afecţiunile psihice, clasificându-le în trei categorii: insania (maniile şi nebunia furioasă), frenezia (delir însoţit de febră) şi halucinaţiile. Tratamentele recomandate de Celsius erau, în parte, logice şi raţionale: igiena morală şi materială a vieţii, regim dietetic cât mai puţin încărcat, exerciţiile fizice şi masajele. Aceste recomandări sunt valabile şi astăzi dar, din păcate mai erau însoţite şi de altele, absurde şi penibile: punerea în lanţuri şi biciuirea nebunilor furioşi, cărora urma apoi să li se radă capetele pentru a li se aplica un unguent pe bază de şofran.

Alte idei ale epocii erau la fel de „înţelepte”. Agitaţia violentă şi zgomotoasă a femeilor era pusă pe seama uterului (hister în limba latină) de unde vine si termenul de isterie. Nu mai puţin fantezist era si următorul leac pentru epilepsie: apa luată noaptea dintr-o fântină, era amestecată cu câteva picături de sânge, extras din degetele picioarelor unei fecioare şi băută din craniul unui mort. Nu orice fel de mort era valabil: răposatul trebuia să fi fost, neapărat, asasinat. Cei ucişi în luptă „nu corespundeau”…

Medicul avea curaj, iar califul avea umor

Civilizaţia greco-romană a fost moştenită, în parte, de către arabi. Dar ei credeau că nebunia este un  „dar al lui Allah”, punându-i pe nebuni în rând cu sfinţii. Doar pe o parte dintre ei, pentru că destui erau internaţi în spitale de nebuni, numite maristan. Dacă vă amintiţi povestea lui Abu Hassan, care ajunsese să se creadă a fi nimeni altul decât Harun al Rashid (dedublare de personalitate), ar trebui să vă reamintiţi şi de „tratamentul” primit: bătaie cu „vîna de bou”. Erau însă si spitale unde se proceda cu totul altfel. Secţia alienaţilor mintali de la spitalul din Cairo avea chiar şi un fel de instalaţie de aer condiţionat, realizată cu ajutorul fântânilor arteziene. Toate marile oraşe ale lumii islamice aveau spitale (existau întotdeauna si secţii de psihiatrie) dotate cu biblioteci în care puteau fi citite tratatele lui Hippocrat sau Galenus.

Şi dacă tot am pomenit de Harun al Rashid, califul ce apare în mai multe povestiri din ciclul celor „1001 de nopţi”, trebuie să-l reamintim şi pe medicul său personal (descris si el in poveştile Şeherezadei), Djabrail (Gabriel) Bakhtitsu, întemeietorul unei dinastii de hakhimi (medici) care i-a tratat pe califi timp de mai bine de 250 de ani, chiar 500 după unii autori. Djabrail Bakhtitsu avea şi solide cunoştinţe de psihiatrie, izbutind printre altele să vindece o favorită a lui Harun al Rashid de o paralizie de natură isterică. Un strănepot al său a intrat în istoria psihiatriei în special datorită umorului. În timp ce stătea de vorbă cu califul Mutawakil, a fost întrebat de acesta:

„– Prin ce se cunoaşte că un nebun a devenit periculos şi trebuie să fie internat?„

În tot acest timp, suveranul urmas al lui Mahomed trăgea într-una de caftanul medicului până când izbuti să-i rupă o mânecă. Nervozitatea califului nu scapă netaxată:

„– Prin aceea că nu se poate stăpâni să rupă mâneca slugii sale„.

Din fericire, califii abbasizi aveau umor – hakhimul primi o pungă plină cu aur.

Un alt medic arab ce a trăit în Tunisia în secolul al VIII-lea, Ishaz ibn Imran, a scris un tratat despre melancolie, iar un alt celebru hakhim al epocii, Rhazes, s-a ocupat cu deosebită atenţie de bolnavii psihici. Munca sa a fost continuată de către elevul său Ibn Sinna, cunoscut în Europa sub numele de Avicenna, iar continuatorul acestuia, Avenzoor, care a practicat în secolul al XII-lea medicina în provincia spaniolă Andaluzia, a apărat teza localizării cerebrale a nebuniei.

„Corăbii ale nebunilor” si lanturi

În Europa lucrurile stăteau însă cu totul altfel. Dacă în Imperiul Bizantin – nebunii erau depistaţi de către funcţionari numiţi ducteres si internaţi în xenodocuri (spitale care erau în acelaşi timp şi aziluri pentru săraci), unde erau trataţi omeneşte, în Germania, de exemplu, aceştia erau aşa-numitele „turnuri ale nebunilor”. Scoţienii erau mai expeditivi: îi aruncau în „frenzy wells”, puţurile delirului. Englezii îi ucideau cu Malleus Maleficarum, ciocanul cu care omorau si vrăjitoarele. Francezii îi puneau în lanţuri. Alteori, nebunii erau închişi în leprozerii sau, atunci când erau prea mulţi, erau încărcaţi pe faimoasele „corăbii ale nebunilor”, ca aceea pictată de Hieronymus Bosch, şi lăsaţi în voia soartei.

Renasterea nu a adus nici ea mari progrese. Începând din secolul aI XVII-lea, medicina a început să facă progrese. Unele voci izolate, cum ar fi aceea a medicului englez Sydenham, care scria că nebunii sunt doar nişte bieti bolnavi si nu „posedaţi ai diavolului” n-au ţost luate în seamă de „oamenii normali”.

Nebunii erau internaţi în aziluri, unde regimul era mai rău decât în închisori: alienaţii erau lăsaţi să rabde de foame, legaţi cu lanţuri, bătuţi cu biciul si arşi cu fierul roşu pe pielea capului. Cel mai mare ospiciu din Europa era Salpetriere din Paris, unde 7-8000 de „pacienţi” erau obligaţi să muncească 14 ore pe zi si să se roage alte şase. Azilul Bedlam (Bethleem Hospital) din Londra, descris de vicontele Pierre Alexis du Ponson du Terrail (un urmas al celebrului Bayard, cavalerul „sans peur et sans reproche”) în romanele din ciclul „Rocambole” era la fel, sau poate chiar mai sinistru: noaptea, nebunii erau legaţi cu lanţuri de pat, iar ziua de bancul de lucru din atelierul în care erau puşi să muncească.

Ospiciul din Brunswick (Germania) punea un mare accent pe „productivitatea muncii” nebunilor, care trebuiau să aducă bani si duminica. În acest scop erau expuşi la bâlciuri, pentru a fi văzuţi contra cost de „oamenii normali”. „Tratamentele” la care erau supusi nebunii erau absurde şi barbare. Sub pretext că imobilitatea, oscilaţiile sau mişcarea centrifugă le ameliorează starea, erau supuşi unor adevărate torturi, inspirate parcă de Inchiziţie, în aparate special construite.

„Eliberarea” nebunilor a început în 1793, la patru ani de la Revoluţia Franceză. La spitalul parizian Bicetre, doctorul Philippe Pinel a ordonat scoaterea lanturilor cu care erau imobilizaţi bolnavii psihici. Dar multi dintre ei işi pierduseră orice urmă de forţă fizică şi nu mai puteau face nici o mişcare.

Gestul făcut acum 227 ani de către doctorul Pinel are mai mult o valoare de simbol. Foarte multi aşa-zişi „nebuni” continuă să zacă în ospicii doar pentru că rudele lor au vrut să scape de ei pentru a îi despuia de avere sau, şi mai mulţi încă, pentru că s-au împotrivit unor regimuri totalitare ori au protestat faţă de nedreptăţile ce se întâmplă şi în regimurile ce se pretind a fi democratice.