Stiinta si religia – aliate sau adversare?

A fost o vreme în care preoţii erau, dacă nu singurii, măcar cei mai prestigioşi păstrători ai cunoştinţelor ştiinţifice. În domenii ca medicina, istoria şi filologia ei au fost multă vreme cei mai atenţi cercetători. De exemplu, primul dicţionar japonezo-latin nu ar fi existat fără efortul iezuiților iar păstrarea sau redescoperirea moştenirii culturale a antichităţii greco-romane se datorează Bisericii.

stiinta vs religie

Oricât ar părea de ciudat metoda experimentală nu ar fi apărut în ştiinţă fără imboldul religiei. Odată cu Renaşterea însă luna de miere s-a terminat, iar ştiinţa şi religia au luat-o pe drumuri diferite. La început, „divorţul” a fost tratat cu pragmatism de ambele părţi, ştiinţa concentrându-se asupra întrebărilor „Ce? şi Cum?”, iar religia oferind răspunsuri la întrebarea „De ce?”. Galilei și Darwin au fost trataţi ca nişte eretici, pentru ca în secolul care tocmai s-a încheiat un astronom de talia lui Carl Sagan să ajungă, asemeni lui Laplace, la concluzia că Universul este doar un mecanism, în care un Creator nu-şi are rostul. Astăzi e greu de spus cine sunt mai intoleranţi: clericii sau savanţii.

Poate părea ciudat că, în Statele Unite, ţara cu cel mai ridicat potenţial ştiinţific şi tehnologic din lume, există oameni ai Bisericii care declară că „oamenii care cred că Universul este mai vechi de 6000 de ani, nu pot fi numiţi creştini„. Neoficial astfel de preoţi (cei mai mulţi, pastori protestanţi) declară că regretă „frumoasele vremuri ale inchiziţiei„. Oricât ar fi de condamnabilă, atitudinea lor este explicabilă printr-un adânc respect pe care îl au pentru tot ce e viu, moştenit, culmea, de la religiile păgâne care au precedat creştinismul. E adevărat că a reduce miracolul vieţii la o serie de reacţii biochimice este, dacă nu o blasfemie, măcar dovada unei lipse de sensibilitate. În plus, explicând creaţia ca „o discontinuitate în continuumul spaţiu-timp„, stiinţa părea să dea până nu demult – religiei o lovitură sub centură. Şi totuşi, clericii nu prea mai au motive să fie intoleranţi, pentru că savanţii au cam început să-şi schimbe părerea.

Constantele fizice, dovadă a existenței lui Dumnezeu

Cu cât înţelegem mai mult şi mai multe despre Univers, cu atât acesta ne apare mai lipsit de sens„, scria în 1977, plin de disperare, fizicianul Steven Weinberg de la Universitatea din Texas, laureat al Premiului Nobel.

Parcă pentru a-i răspunde lui Weinberg, fizicianul John Polkinghorne de la Universitatea din Texas (care, mai târziu, a devenit preot anglican) scria în 1982 că “legile naturii sunt, de fapt, teribil de bine acordate pentru a produce Universul pe care îl cunoaştem, ceea ce conduce, în mod automat, la ideea existenţei unui Creator„.

Iar unul dintre laureaţii Premiului Nobel pentru Fizică în 1964, Charles Townes, care a descoperit principiile laserului, este încă şi mai categoric afirmând că „mulţi au senzaţia că legile fizicii implică apariţia inteligenţei„.

E interesant de constatat faptul că, pentru a explica Universul, legile fizicii folosesc câteva constante – să tot fie puţin peste o duzină, – a căror valoare a fost determinată în mod experimental. Dacă ar fi avut alte valori, atunci atomii nu ar fi stat unul lângă altul, deci nu ar fi putut exista nimic: nici stele, şi nici măcar viruşi. Un exemplu interesant este faimosul număr π (pi) având valoarea de 3,141.592.6… Este un număr iraţional, care arată de câte ori circumferinţa unui cerc este mai mare decât diametrul acestuia. Dar (pi) apare şi în ecuaţii care descriu mişcarea particulelor subatomice sau natura (în același timp, ondulatorie şi corpusculară) a luminii – care nu prea „are treabă” cu cercurile…

Se pare că, în momentul de faţă, savanţii redescoperă lumina ca atribut al Divinităţii, atribut pe care mulţi clerici l-au si uitat. Cea mai bună dovadă sunt ororile făcute în numele lui Dumnezeu de către regimul taliban, care se voia a fi o formă de teocraţie.

De la stiință la credinţă

Pentru fizicianul Mehdi Golshani de la Universitatea Tehnologică Sharif din Teheran, fenomenele fizice sunt „semnele lăsate de Dumnezeu în Univers„, ceea ce înseamnă că a le studia este aproape o obligaţie religioasă. În Coran, este consemnat îndemnul lui Mahomed adresat musulmanilor: „Căutaţi adevărul, chiar dacă pentru găsi va trebui să vă duceţi până în China” iar Golshani crede că munca de cercetare ştiinţifică nu poate fi făcută fără credinţă.

O idee asemănătoare se poate găsi şi în iudaism. Moshe ben Maimun scria că „nu există cale mai bună de iubi pe Dumnezeu decât înţelegerea lucrărilor mâinilor sale„. Mai este şi exemplul lui Albert Einstein, care a fost nu doar nu astrofizician de geniu, ci şi un om profund religios, care nu Iăsa să treacă nicio zi fără a citi Tora (primele 5 carti ale bibliei).

Era poate de aşteptat ca fizicienii să declare că „dacă legile fizicii nu sunt martori oculari ai existenței lui Dumnezeu, ele sunt în mod sigur martori circumstanţiali ce demonstrează bunătatea sa„. Afirmaţia şi-au însuşit-o si biologii, care au ajuns la concluzia că teoria evoluţionistă iniţial respinsă de Biserică şi etichetată drept atee, demonstrează că Universul nu este deloc un simplu mecanism, cum îl credeau fizicienii secolului al XVIII-lea, iar „sistemele de autoreglare” ale materiei vii demonstrează mai mult decât orice grijă permanentă purtată de Creator pentru creaţia sa.

Evoluția religiei in stiința și invers

Poate că nu ar strica, în încheiere, să încercăm un rezumat al milenarei relaţii dintre stiinţă și religie, pentru a putea, în măsura posibilului, anticipa evoluţia ei.

Între anii 800 -1000, în imperiul islamic, condus de califii de la Bagdad, astronomia şi matematica erau considerate „o dovadă a strălucirii lui Dumnezeu„. Moştenirea ştiinţifică a antichităţii greceşti şi egiptene era la mare preţ.

Între anii 1268 -1273, comentând operele lui Aristotel, Thomas D’Aquino sintetiza gândirea ştiințifică a epocii sale. Pentru el, rolul stiinței era acela de a dezvălui omullui ‘”Planul divin”.

În anul 1543 Nicolaus Copernicus publică tratatul „De revolutionibus” concluzionând că Pământul nu se află în centrul Universului, cum se credea până atunci, ci se învârteşte în jurul Soarelui.

În anul 1633, pentru că a predat „sistemul lui Copernic” elevilor săi Galileo Galilei este condamnat la arest la domiciliu.

În anul 1687 publicarea Teoriei Gravitaţiei, elaborată de Sir Isaac Newton are drept consecinţă apariţia unei viziuni mecaniciste asupra Universului. Şi totuşi, Newton îl considera pe Dumnezeu „cauza principală a tuturor lucrurilor„.

În anul 1802 în „Cercetări asupra organizării corpurilor vii„, Jean Baptiste du Monnet, cavaler la Lamarck, pune bazele teoriei evoluţioniste.

În 1842 Richard Owen studiază fosilele recent descoperite ale unor animale necunoscute până atunci, pe care le-a numit dinozauri. Studiul fosilelor îl conduce la ideea că speciile evoluează.

În 1859 apare „Originea Speciilor”, a lui Charles Darwin.

În anul 1871 apare „Strămoşii Omului” de acelaşi autor. Cele două lucrăridemonstrează valabilitatea teoriei evoluţioniste.

Anul 1905. Dacă în 1650 – pornind de la studiul Genezei (capital al Bibliei) James Ussher stabilea că Universul a fost creat pe data de 22 octombrie 4004 î.e.n., John WiIliam Strutt demonstrează vârsta unei roci: două miliarde de ani. Teoria „biblică” s-a prăbuşit.

În anul 1916 apare Teoria Relativităţii a lui Einstein, care spunea, mai târziu, că “ştiinţa fără religie e şchioapă, iar religia fără ştiinţă e oarbă„.

În anul 1925, John Scoper, profesor de liceu din Tennessee, este condamnat de un tribunal pentru că le-a predat elevilor săi teoria evoluţionistă a lui Darwin.

În anul 1948 apare conceptul de „Big Bang„, enunţat de George Gamow, care stă la baza astrofizicii moderne, descriind apariţia Universului dintr-o explozie primară. O „creaţie instantanee” îi face, din nou, pe unii savanţi să se gândească la existenţa unui creator.

În anul 1965, Arnold Penzias și Robert Wilson descoperă „radiaţia de fundal„, apărută la puţin timp după Big Bang.

În anul 1992, în numele Bisericii Romano-Catolice, Papa loan Paul al II-lea şi-a cerut iertare pentru condamnarea lui Galilei.

Patru ani mai târziu, in 1996, Suveranul Pontif defineste evoluţionismul ca „parte a Planului lui Dumnezeu„.

În anul 2015, astronomul Vaticanului, părintele Jose Funes, a confirmat ca Vaticanul crede în viața pe alte planete. În ciuda faptului ca pe vremuri exista credința ca Pamantul  este centrul universului și ca soarele se învârte în jurul planetei noastre și nu invers, se pare ca Vaticanul este  mult mai relaxat în aceste vremuri, avand punctul de vedere ca omenirea joacă un rol în acest Univers infinit și că viața poate fi găsită în afara planetei noastre.