După ce au fost descoperite în Europa, în Africa, în America, dar si în Oceania, monumentele din pietre brute, juxtapuse sau suprapuse, orizontale sau verticale, în forma unor obeliscuri, portaluri sau altare unde se oficiau ritualuri care implicau jertfe nu au mai fost considerate intr-un mod exclusiv creaţii celtice. Între secolele XV si XVIII acestea erau „vânate” de cei ce credeau ca templierii si-ar ascuns comorile la baza acestora. În pofida faptului că ele sunt mult mai numeroase si mai bine conservate in ţări precum Franţa sau Marea Britanie, asemenea construcţii pot fi privite ca manifestări generalizate ale celor dintâi opere arhitectonice.

Din momentul în care primii oameni au utilizat piatra, ei au ridicat aceste monumente misterioase cu caracter religios. Admiţând că planul unora dintre sanctuare a fost inspirat de mituri ori de calcule astronomice, este evident că execuţia aparţine oamenilor primitivi.

În pofida simplităţii, monumentele se prezintă sub mai multe forme astfel încât este foarte dificil de a stabili destinaţia fiecăruia: temple, sanctuare, altare, dar si pietre comemorative. S-a putut face o clasificare în functie de poziţia pietrelor componente. Din prima categorie fac parte pietrele dispuse vertical; ele au fost denurnite menhire. Lespezile orizontale care au aspectul unor mese aparţin grupei a doua si sunt cunoscuţe sub numele de dolmene. În  rest monumentele nu constituie altceva decât combinatii ale acestor elemente primordiale.

Menhirele

Menhirele (men hir – piatră lungă) sunt monoliţi din granit înfipţi adânc în pământ a căror înălţime variază între 2 şi 10 metri. În mod excepţional dimensiunea sus-menţionată este depăşită (menhirul de la Locmariaquer din departamentul breton Morbihan are înăltimea de 20 de metri). Menhirele sunt monumentele preistorice cel mai des întâlnite în Franţa. Arheologii consideră că ele au avut o destinaţie comemorativă, funerară sau au fost chiar pietre care marcau frontiera dintre diferite porţiuni de teren.

Aliniamentele

Menhirele (men hir – piatră lungă) sunt monoliţi din granit înfipţi adânc în pământ a căror înălţime variază între 2 şi 10 metri. În mod excepţional dimensiunea sus-menţionată este depăşită (menhirul de la Locmariaquer din departamentul breton Morbihan are înăltimea de 20 de metri). Menhirele sunt monumentele preistorice cel mai des întâlnite în Franţa. Arheologii consideră că ele au avut o destinaţie comemorativă, funerară sau au fost chiar pietre care marcau frontiera dintre diferite porţiuni de teren.

Astfel sunt denumite mai multe menhire amplasate unul după celălalt alcătuind un şir sau chiar mai multe rânduri situate în paralel. Aliniamentul de la Carnac este cel mai reprezentativ. S-a apreciat că el a fost realizat din 4000 de menhire, dintre care 1200 au o înălţime de aproximativ 6 metri şi o greutate de peste 40 de tone. Pietrele sunt dispuse pe 11 rânduri, având o lungime de peste 1500 de metri. Istoricii şi arheologii nu au putut spune dacă este vorba despre un cimitir, un loc destinat ceremoniilor sacre sau adunărilor.

Cromlehuri

Când menhirele sunt dispuse circular ( cromm – cerc, lech- piatră) ele formează cromlehuri. S-au format astfel incinte circulare sau semicirculare care au îndeplinit rolul unor temple. De asemenea cromlehurile pot fi asemuite cu pieţele publice în care se desfăşurau dezbateri de orice fel. În cromlehurile din Bretania un menhir este asezat în centrul cercului. De multe ori aspectul cromlehurilor se aseamănă cu al labirintelor sau formează mai multe cercuri concentrice ca în ansamblul de la Stonehenge din Marea Britanie.

În cromlehurile din Bretania un menhir este asezat în centrul cercului. De multe ori aspectul cromlehurilor se aseamănă cu al labirintelor sau formează mai multe cercuri concentrice ca în ansamblul de la Stonehenge din Marea Britanie.

Dolmenele

În trecut am avut un articol separat pe site-ul Enigmatica despre dolmene. (click pentru articol). Dolmenele (dol – masă, men – piatră) sunt compuse în general dintr-o lespede aşezată pe alte două pietre verticale. Înălţimea acestor monumente este de circa un metru. În mod sigur dolmenul constituie un altar. Placa este usor înclinată si se aseamănă cu un jgheab deoarece prezintă o adâncitură pentru evacuare.

Dolmenele pot fi amplasate într-un rând, formându-se un tunel care uneori este blocat cu mai multe bucăţi de stâncă realizând în monument mai multe compartimente. Extremitatea estică a coridorului este întotdeauna neacoperită. Coridoarele serveau ca temple sau locuinţe pentru preoţi. Este posibil ca piatra superioară să fi îndeplinit rolul unui altar pe care erau sacrificate victimele, iar în interior se desfăşurau ritualuri misterioase.

În Sardina (Italia) au fost descoperite morminte străvechi în apropierea cărora se ridicau menhire. Obeliscuri funerare există în Danemarca, Suedia şi Norvegia, dar Portugalia şi Spania. În America Centrală, în sudul Africii şi în Polinezia pot fi observate construcţii din piatră asemănătoare cu monumentele celtice. Pot fi considerate obeliscurile din Egiptul Antic menhire ridicate de o civilizaţie superioară, dar în tot cazul menhire al căror secret nu este deocamdată cunoscut? În cazul în care aceste pietre au o taină care nu a fost încă dezvăluită, prezenţa lor în aproape toate regiunile Pământului indică în mod sigur o etapă din evoluţia omenirii.