Fiind simbolul unei religii cu caracter universal, despre cruce s-a scris enorm de mult. Nu doar teologii, ci si istoricii, etnologii, istoricii religiilor sau a artei, s-au ocupat de semnificatiile crucii, analizandu-le fiecare din punctul sau de vedere si al stiintei sau disciplinei ai carei specialisti sunt. Doar stiintele exacte nu si-au manifestat interesul pentru cruci, dar si acest lucru s-a schimbat. Ca orice marinar, navigatorul si yachtman-ul Crichton E. M. Miller are solide cunostinte de matematica, in general, si geometrie, in special (absolut necesare pentru a calcula pozitia unei nave aflate in larg) si este pasionat de istoria civilizatiilor stravechi si istoria religiilor. Frapat de asemanatrea existenta intre o cruce celtica si un raportor, el a emis in 1997 ipoteza ca simbolul asociat crestinismului este, de fapt, un instrument geometric si geodezic folosit de constructorii si inginerii unei civilizatii anterioare potopului. Mai mult inca, el a construit o cruce-raportor pentru care a obtinut un brevet de inventie.

O civilizatie de navigatori, buni cunoscători ai astronomiei

Spre deosebire de specialiştii în paleoastronautică, Crichton Miller nu crede că omenirea şi-a mostenit cunoştinţele tehnico-stiintifice de la extratereştrii, sau că stromoşii noştri ar fi venit de pe alte planete, ori că zeii Antichitătii nu erau altceva decat astronauti trimisi de vreo civilizaţie extraterestră în expediţii de cercetare. Evită chiar să folosească termeni ca „atlanti” şi „Atlantida„, des folosiţi în paleoas-tronautică, dar ipoteza lansată de el îl face pe cititor (Miller a şi publicat o carte pe această temă, intitulată „The Golden Thread of Time”, adică „Firul Auriu al Timpului”) să-şi amintească legenda faimoasei civilizaţii dispărute sub apele Oceanului Atlantic.

Pe scurt, Crichton Miller consideră că, în urmă cu 12500 de ani, pe Pămant exista o infloritoare civilizaţie, ale cărei centre urbane erau situate pe litoralul mărilor şi oceanelor. O civilizaţie ale cărei metropole erau porturi. Nu putea fi decat o populaţie de marinari, a cărei bogăţie se datora comerţului pe mare, aşa cum au fost Cartagina, Fenicia şi legendara Atlantidă. Un popor de navigatori nu putea să nu posede avansate cunoştinţe de astronomie si matematică, inclusiv geometrie, absolut necesare călătoriilor pe apă la mare distanţă, fără de care nici un căpitan de vas nu poate calcula poziţia navei sale şi direcţia ei de deplasare. Pentru aceasta însă, cunoştinţele nu sunt suficiente – mai trebuie si instrumente de măsură.

Pozitia unei nave pe mare la un moment dat se află calculand latitudinea (în funcţie de înălţimea aparentă a Soarelui) şi longitudinea. Aceasta se stabileşte prin raportare la un meridian de la care se începe numărătoarea, spre est şi spre vest. Geografii de azi stabilesc longitudinea folosind ca reper meridianul de la Greenwich, denumit astfel după un observator astronomic situat pe teritoriul Angliei. Inainte de potop, însă, afirmă Crichton Miller, meridianul 0 era cel de la Gizeh, Egipt, marcat de Marea Piramidă. S-ar putea să aibă dreptate, pentru că meridianul de la Gizeh împarte uscatul (continentele planetei) în două jumătăţi cu suprafaţa absolut egală, ceea ce presupune că piramidele nu au fost construite acolo tocmai din intamplare. Despre „ciudăteniile” geometrico-astronomice ale Marii Piramide s-a tot vorbit, ca şi despre Sfinxul aflat în apropiere, care, după cat se pare, are rolul de a „data” epoca în care a fost construit ansamblul arhitectural de la Gizeh: în era astrologică a Leului, adică acum mai bine de 12 milenii…

Teoria lui Crichton Miller poate astfel explica observate în structura şi orientarea astronomică a mai multor ansambluri arhitectonice şi megalitice, cum ar fi aliniamentele („aleile”) de la Stonehenge, situate foarte aproape de malul mării. De altfel, toată Europa de Vest, din Peninsula Scandinavă şi pană la Malta este împanzită de structuri megalitice ai căror constructori cunoşteau suspect de multă astronomie pentru nişte „primitivi”, şi toate se află în apropierea unei mări sau a unui ocean.

Revenind la calcularea poziţiei unei nave, pentru aflarea căreia este necesară aflarea unghiului făcut de soare la ora pranzului (sau de Steaua Polară, în timpul nopţii) cu suprafaţa terestră, ar fi bine să analizăm cu atenţie o cruce celtică. Ce o diferenţiază de celelalte cruci folosite în alte zone ale Europei este exact cercul al cărui centru se află la intersecţia braţelor orizontale cu pilonul vertical al crucii, centru marcat întotdeauna.

În cazul în care acest cerc ar fi gradat, adică impărţit în 360 de grade, iar în centrul lui ar fi agăţat un banal fir cu plumb, se poate obţine un instrument de măsurat unghiurile util atat navigatorilor cat şi constructorilor, care să fie în acelaşi timp sextant şi teodolit. De altfel, crucea este anterioară creştinismului cu multe mii de ani, apărand printre simbolurile tuturor civilizaţiilor străvechi, inclusiv cele din America Precolumbiană.

Conchistadorii spanioli au fost extrem de surprinşi să-i vadă pe astronomii mayaşi folosind un instrument de măsură pe care îl numeau „Sceptrul Puterii”. Nu doar surprinşi, ci şi înfuriaţi, pentru că instrumentul avea forma unei cruci.

Descoperirea i-a înverşunat şi mai tare pe spanioli împotriva „păganilor” de mayaşi… Analizand cu atenţie aşa-numitele „relicve Dixon”, descoperite în 1872 în peretele nordic al „Camerei Reginei” din Marea Piramidă de la Gizeh, zisă şi a lui Keops (în mod eronat, pentru că pe zi ce trece devine din ce în ce mai clar că nu în timpul domniei acestui faraon a fost construită; Herodot ne informează că adevăratul ei constructor a fost faraonul Surid, care a domnit peste Egipt „înainte de Potop”) şi fotografiile făcute în 1994 de Rudolf Gantenbrink cu ajutorul camerei de luat vederi miniaturale Robot Uphaut 2, strecurată în aceeaşi „gaură de aerisire” din Camera Reginei, care arată că în spatele peretelui nordic mai sunt destule „relicve”, Crichton Miller a obţinut tot un fel de „cruce celtică” capabilă să măsoare unghiuri cu o precizie de trei minute de arc (a 20-a parte dintr-un grad). Cam multe coincidenţe…

De ce n-a mai ramas nimic

Spre deosebire de specialiştii în paleoastronautică, Crichton Miller nu crede că omenirea şi-a mostenit cunoştinţele tehnico-stiintifice de la extratereştrii, sau că stromoşii noştri ar fi venit de pe alte planete, ori că zeii Antichitătii nu erau altceva decat astronauti trimisi de vreo civilizaţie extraterestră în expediţii de cercetare. Evită chiar să folosească termeni ca „atlanti” şi „Atlantida„, des folosiţi în paleoas-tronautică, dar ipoteza lansată de el îl face pe cititor (Miller a şi publicat o carte pe această temă, intitulată „The Golden Thread of Time”, adică „Firul Auriu al Timpului”) să-şi amintească legenda faimoasei civilizaţii dispărute sub apele Oceanului Atlantic.

Pe scurt, Crichton Miller consideră că, în urmă cu 12500 de ani, pe Pămant exista o infloritoare civilizaţie, ale cărei centre urbane erau situate pe litoralul mărilor şi oceanelor. O civilizaţie ale cărei metropole erau porturi. Nu putea fi decat o populaţie de marinari, a cărei bogăţie se datora comerţului pe mare, aşa cum au fost Cartagina, Fenicia şi legendara Atlantidă. Un popor de navigatori nu putea să nu posede avansate cunoştinţe de astronomie si matematică, inclusiv geometrie, absolut necesare călătoriilor pe apă la mare distanţă, fără de care nici un căpitan de vas nu poate calcula poziţia navei sale şi direcţia ei de deplasare. Pentru aceasta însă, cunoştinţele nu sunt suficiente – mai trebuie si instrumente de măsură.

Pozitia unei nave pe mare la un moment dat se află calculand latitudinea (în funcţie de înălţimea aparentă a Soarelui) şi longitudinea. Aceasta se stabileşte prin raportare la un meridian de la care se începe numărătoarea, spre est şi spre vest. Geografii de azi stabilesc longitudinea folosind ca reper meridianul de la Greenwich, denumit astfel după un observator astronomic situat pe teritoriul Angliei. Inainte de potop, însă, afirmă Crichton Miller, meridianul 0 era cel de la Gizeh, Egipt, marcat de Marea Piramidă. S-ar putea să aibă dreptate, pentru că meridianul de la Gizeh împarte uscatul (continentele planetei) în două jumătăţi cu suprafaţa absolut egală, ceea ce presupune că piramidele nu au fost construite acolo tocmai din intamplare. Despre „ciudăteniile” geometrico-astronomice ale Marii Piramide s-a tot vorbit, ca şi despre Sfinxul aflat în apropiere, care, după cat se pare, are rolul de a „data” epoca în care a fost construit ansamblul arhitectural de la Gizeh: în era astrologică a Leului, adică acum mai bine de 12 milenii…

Teoria lui Crichton Miller poate astfel explica observate în structura şi orientarea astronomică a mai multor ansambluri arhitectonice şi megalitice, cum ar fi aliniamentele („aleile”) de la Stonehenge, situate foarte aproape de malul mării. De altfel, toată Europa de Vest, din Peninsula Scandinavă şi pană la Malta este împanzită de structuri megalitice ai căror constructori cunoşteau suspect de multă astronomie pentru nişte „primitivi”, şi toate se află în apropierea unei mări sau a unui ocean.

Revenind la calcularea poziţiei unei nave, pentru aflarea căreia este necesară aflarea unghiului făcut de soare la ora pranzului (sau de Steaua Polară, în timpul nopţii) cu suprafaţa terestră, ar fi bine să analizăm cu atenţie o cruce celtică. Ce o diferenţiază de celelalte cruci folosite în alte zone ale Europei este exact cercul al cărui centru se află la intersecţia braţelor orizontale cu pilonul vertical al crucii, centru marcat întotdeauna.

În cazul în care acest cerc ar fi gradat, adică impărţit în 360 de grade, iar în centrul lui ar fi agăţat un banal fir cu plumb, se poate obţine un instrument de măsurat unghiurile util atat navigatorilor cat şi constructorilor, care să fie în acelaşi timp sextant şi teodolit. De altfel, crucea este anterioară creştinismului cu multe mii de ani, apărand printre simbolurile tuturor civilizaţiilor străvechi, inclusiv cele din America Precolumbiană.

Conchistadorii spanioli au fost extrem de surprinşi să-i vadă pe astronomii mayaşi folosind un instrument de măsură pe care îl numeau „Sceptrul Puterii”. Nu doar surprinşi, ci şi înfuriaţi, pentru că instrumentul avea forma unei cruci.

Descoperirea i-a înverşunat şi mai tare pe spanioli împotriva „păganilor” de mayaşi… Analizand cu atenţie aşa-numitele „relicve Dixon”, descoperite în 1872 în peretele nordic al „Camerei Reginei” din Marea Piramidă de la Gizeh, zisă şi a lui Keops (în mod eronat, pentru că pe zi ce trece devine din ce în ce mai clar că nu în timpul domniei acestui faraon a fost construită; Herodot ne informează că adevăratul ei constructor a fost faraonul Surid, care a domnit peste Egipt „înainte de Potop”) şi fotografiile făcute în 1994 de Rudolf Gantenbrink cu ajutorul camerei de luat vederi miniaturale Robot Uphaut 2, strecurată în aceeaşi „gaură de aerisire” din Camera Reginei, care arată că în spatele peretelui nordic mai sunt destule „relicve”, Crichton Miller a obţinut tot un fel de „cruce celtică” capabilă să măsoare unghiuri cu o precizie de trei minute de arc (a 20-a parte dintr-un grad). Cam multe coincidenţe…

Civilizaţiile se nasc, înfloresc şi apoi dispar, uneori fără să lase urme. Oraşele înghiţite de ape sunt cel mai greu de descoperit, mai ales acolo unde ţărmul mării şi-a schimbat poziţia. Uneori se mai fac fotografii din avion cand apa e limpede şi se mai văd pe fundul unui ocean drumuri, ziduri ciclopice, aliniamente de megaliţi şi piramide. De cele mai multe ori însă, vestigiile vechilor civilizaţii sunt acoperite nu doar de ape, ci şi de pămant. Este cunoscut cazul arheologului Ivar Lissner care, încercand să localizeze fosta colonie atlantă Gadir, pe care o consideră a fi fost amplasată undeva între vărsarea fluviului spaniol Guadalquivir în Oceanui Atlantic şi oraşul Cadiz, a trebuit să oprească săpăturile din cauza panzei de apă freatică, aflată ia o adancime prea mică. In cazul unui cataclism, insăşi structura geologică a unor arii întinse este afectată. Iar în urmă cu 12000 de ani s-a întamplat „ceva” care a pus cat se poate de brusc capăt ultimei ere glaciare, fapt binecunoscut tuturor geologilor. Calotele polare s-au topit şi nivelul Oceanului Planetar a crescut cu cateva zeci de metri, inundand mari suprafeţe. S-au produs cutremure din cauza cărora s-au format valuri uriaşe care au măturat tot ce le stătea în cale. Singurii supravieţuitori ai străvechilor civilizatii antediluviene au fost marinari ai căror nave se aflau departe în larg, acolo unde un cutremur nu se simte ca într-un oraş de pe ţărm. Efectele unui tsunami (aşa numesc japonezii valurile uriaşe produse in urma unui cutremur cu epicentrul pe fundul oceanului) sunt minime în larg şi maxime, mai exact devastatoare, la ţărm. Cand s-au întors acasă, navigatorii din vechime nu au mai recunoscut, probabil, locurile de unde plecaseră.

Instrumentul de măsură brevetat de Crichton Miller este o cruce ceitică puţin modificată. Cercul ei nu este fix ci mobil şi (aţi ghicit, desigur) are 360 de gradaţii care pot fi citite prin cele patru găuri făcute în braţele ei. In rest, nu o deosebeşte cu nimic de o cruce dintr-un cimitir irlandez sau scoţian exceptand, bineînţeles, mărimea şi materialul de construcţie.